Evenimentul Zilei > Social > Jdanovii români, împotriva haimanalelor şi curvelor din literatură
Jdanovii români, împotriva haimanalelor şi curvelor din literatură

Jdanovii români, împotriva haimanalelor şi curvelor din literatură

Despre o istorie mai puternică decât oamenii şi o literatură sufocată în primele două decenii ale comunismului românesc de creaţia hidoasă a lui Andrei Jdanov: realismul socialist.

Uneori, în urma cataclismelor mai rămân doar cifrele seci, anii şi o vagă amintire a dramelor.

Când aproape zece mii de titluri literare sunt şterse la ordin politic, iar cel puţin o generaţie creşte în prezenţa furajului ideologic livrat pe post de capodoperă, uitarea vine ca mecanism firesc. Ca un alibi.

Povestea aceasta a fost recuperată, marţi seară, de criticul literar Sanda Cordoş, în faţa unei asistenţe strânse la sediul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Invitată să vorbească, în cadrul seriei de conferinţe „Monica Lovinescu”, despre experimentul literar comunist din perioada de glorie a realismului socialist, profesorul de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj a făcut o radiografie completă a ramificaţiilor ideologice responsabile pentru cataclismul produs în cultura română între 1947 şi 1964.

Povestea aceasta ar putea fi scrisă în nenumărate feluri, plecând de la biografiile complicate ale scriitorilor care au acceptat să facă propagandă unui regim criminal şi încheind cu drama unei generaţii de români pentru care Hortensia Papadat Bengescu trebuia să fie, prin ordin politic, doar un caz patologic.

Povestea aceasta conţine, însă, mai mult decât ani, cifre şi realităţi dure (în cadrul aceleiaşi serii de conferinţe, criticul Eugen Negrici susţinea, în iunie, că un sfert din literatură română e produsul plenarelor de Partid).

Mutaţia capitală

Drama se recomandă, la origini, cu litere chirilice. După 1948, Andrei Aleksandrovici Jdanov a fost autoritatea tutelară în acţiunea de remodelare a literaturii române după chipul şi asemănarea celei sovietice.

Sanda Cordoş a amintit marţi seară două momente-cheie pentru apariţia şi consolidarea realismului socialist, ideologia obligatorie în România pentru oricine a încercat să publice fie şi o singură pagină de literatură în perioada 1948-1964.

Primul, un discurs al lui Jdanov din 1934, prilejuit de primul congres al scriitorilor sovietici, în cadrul căruia ideologul stalinist a propus mutaţia capitală: scoaterea din literatură a  „haimanalelor, curvelor şi hoţilor” şi înlocuirea lor cu „oamenii implicaţi activ în construirea unei noi vieţi, colhoznicii şi muncitorii”.

  • „În realismul socialist, scriitorul e parte a unui detaşament de luptă însărcinat să elimine dejecţiile literaturii burgheze”, a subliniat Cordoş.

De la Anna Ahmatova la Eugen Lovinescu

Al doilea moment fondator reluat de universitarul de la Cluj a fost un discurs din 1946 aflat la baza a ceea ce astăzi numim „doctrina Jdanov”. Apărut ca reacţie la publicarea Annei Ahmatova şi a lui Mihail Zoşcenko în paginile revistelor Zvezda şi Leningrad, discursul virulent al lui Jdanov – unul în care acesta nu s-a ferit să o catalogheze pe poetă ca o „combinaţie de târfă şi călugăriţă care-şi petrece viaţa între alcov şi capelă” – a fondat o epocă.

Infamia era curând preluată şi la Bucureşti, unde culturnicii s-au asigurat că „lepădăturile care şi-au vândut peniţa capitalismului” erau evacuate din spaţiul public. Tot ceea ce nu intra sub pălăria literaturii angajate, toate rândurile rămase neutre în raport cu spiritul de partid, întreaga producţie literară pesimistă sau revizionistă, de la Mihai Eminescu la Eugen Lovinescu – toate acestea cădeau din prezent, la sfărşitul anilor ‘40.

O altă cale?

Falanga culturală a stalinismului, patronată politic de Gheorghe Gheorghiu Dej şi Leonte Răutu, desena un cerc perfect: de la rapoartele oficiale, care dădeau direcţia, trecând prin textele activiştilor, care propagau spiritul de partid, până la operele corifeilor, „tovarăşii” dispuşi să consolideze dogma cu propriul lor prestigiu.

Doar două exemple aici: Mihail Sadoveanu, autorul unui text celebru în epocă, „Lumina vine de la Răsărit” şi Zaharia Stancu, semnatarul unui articol din 1958 croit pe exemplul jdanovist, „Pasternak? N-am auzit de Pasternak”. Era anul în care scriitorul rus Boris Pasternak primea Nobelul pentru Literatură, iar cel care asigurase, în anii ’40, traducerea sa în limba română traversa o scurtă perioadă de amnezie.

Se putea şi altfel? Sanda Cordoş crede că da, oferind exemplele Radu Petrescu sau Nicolae Balotă, scriitori care n-au publicat nimic sub contrângerile realismului socialist. Pot fi însă blamaţi Tudor Arghezi, Camil Petrescu sau George Călinescu pentru că au ales altă cale?