În toamna lui 1991 guvernul Roman fusese înlăturat de Ion Iliescu, cu sprijinul minerilor din Valea Jiului. În fotoliul de premier fusese instalat Theodor Stolojan, un aparatcik finanțist, pus acolo doar pentru a asigura un interimat pînă la următoarele alegeri.

România era sleită. Iarna se apropia repede și rezervele de combustibili erau ca și inexistente. Atunci, Stolojan, cel mai probabil la ordinal lui Ion Iliescu, a luat decizia de a converti în lei toată valuta din toate conturile firmelor, fie ele de stat sau private. Fapt care a nemulțumit pe mulți.

Contextul politico-economic al acelor vremuri era, însă, foarte important. Decizia premierului Stolojan, deși pare, astăzi, pur economică a avut și un substrat politic. Spre deosebire de Polonia, Ungaria și alte țări din regiune, România a întârziat reformele economice.

Moștenirea ceaușistă, în primul rând întreprinderile neviabile din punct de vedere economic, așteptările nerealiste ale unei populații înfometate și private de lucruri elementare, lipsa unor decizii curajoase de liberalizare a prețurilor și de privatizare și absența unei rezerve valutare au creat premizele unei astfel de hotărâri. Acea măsură luată de Theodor Stolojan nu va fi niciodată considerată dreaptă, dar a fost necesară, chiar vitală în acele vremuri. La urma-urmei, nu poți să faci omletă dacă nu spargi ouăle.

Ca să explicăm astăzi, după 28 de ani de la acea „naționalizare” a valutei, am apelat la doi dintre cei mai titrați finanțiști: Daniel Dăianu, fost ministru de finanțe, actualmente președintele Consiliului Fiscal și Dan Pascariu, ex-președinte al Bancorex – cea mai importantă bancă a acelor ani – și, în prezent, președintele Consiliului de Supraveghere al Unicredit Bank România.

O singură întrebare și două răspunsuri. Un interviu ambidextru.

Naționalizare, confiscare sau convertire?

Rep.: Poate cea mai importantă decizie economică luată de premierul Theodor Stolojan, în toamna anului 1991, luată la puțin timp după instalarea sa la Palatul Victoriei, a fost așa-zisa, de către presa vremii, „naționalizare a valutei” din conturilor întreprinderilor și societăților comerciale. Percepția colectivă a fost că firmelor le-au fost furați banii din conturi? Ce cred bancherii, a fost o hotărâre înțeleaptă, una proastă și, în oricare dintre variante, de ce?

Daniel Dăianu: Eu vă răspund pornind de la o situație economică și socială foarte dificilă a țării: rezervele valutare ajunsesera la un nivel foarte mic – câteva zeci de milioane dolari SUA – de la peste un miliard la începutul lui 1990. Statul avea încă rol covârșitor în economie, inclusiv asigurarea  încălzirii populației prin import de păcură și alți combustibili. A fost ca în vreme de război – Kriegswirtschaft – când se recurge la măsuri extreme. Te gândești la cei mulți, la stabilitatea socială și economică a țării. O țară nu trebuie să fie guvernată numai în interesul unora, fie ei vocali și influenți. Să amintim cum Ceaușescu spunea: „Daca le este frig să mai pună o pătură peste ei…”.

Dan Pascariu: Așa-zisa „naționalizare” a valutei n-a însemnat confiscarea banilor din depozitele în valută pentru că proprietarii au primit în schimb echivalentul în lei, dar la un curs controlat.

Rep.: Dar care era starea țării? S-a dorit, atunci, recapitalizarea băncilor sau un ajutor pentru populație, ambele cu banii altora?

D. D.: În economie există întotdeauna compromisuri, nu există rezolvări ideale decât foarte rar. Băncile românești erau incapabile să asigure finanțarea necesară pentru importuri urgente. România nu avea acces pe piețele de capital. Numai în 1996 s-a reușit o primă emisiune de obligațiuni și, nota bene, nu a fost în numele țării – ca să vedeți problemele reputaționale, pe merit sau nu – ci în numele BNR.

Stolojan și alții, fiindcă nu a fost numai decizia lui, au ales probabil ceea ce era de preferat pornindu-se de la starea generală a societății. Economia nu poate fi abstrasă din societate și, nu arareori, în vremuri grele și aceasta se întâmplă nu numai la noi, cei ce au mai mult trebuie să accepte uneori ceea ce li se pare „inechitabil”. Dar cei care foloseau tot felul de intervenții netransparente pentru a intra pe liste de importuri mai în față, fiindcă erau raționări de importuri si cursuri multiple, ce au de zis? Poți spune că tocmai aceste cursuri multiple au favorizat corupția, dar lucurile sunt mai complicate în viața reală.

D.P.: Dacă băncile n-ar fi fost recapitalizate n-ar fi putut să-și îndeplinească funcția de intermediar în economie și să asigure creditarea, bună-rea, mai mică sau mai mare…

România risca să degere ca pe vremea lui Ceaușescu

Rep: Ce s-ar fi întâmplat cu România dacă Stolojan n-ar fi luat această măsură și cum au primit-o oamenii de rând? Dar comercianții?

D.D.: Stolojan  a facut ceea ce consider că i-a dictat o gândire de economist, nu de simplu contabil, cum unii se grăbesc să îl judece. Comerțul s-a liberalizat cel mai repede în Romania și unii au făcut averi mari în câțiva ani, mult disproporționate față de starea economiei. Au folosit relațiile de comerț exterior, au plecat cu clienții fostelor firme de stat, etc. Lor și altora, în cazuri similare, măsura li s-a părut confiscarea.

Deși confiscarea este un eufemism întrucât valuta a fost shimbată la un curs fix. Dar, repet, nu puteai lăsa oamenii să stea în frig în acel an, după experiența anilor ’80. Să judecăm așa: cu rezerve de câteva zeci de milioane dolari cum puteai ține țara pe linia de plutire, când nu aveai acces la finanțare externă? Va trebui scrisă aceasta istorie…

D.P.: Probabil că s-ar fi dus cursul de schimb în stratosferă! Bineînțeles că nici populația și nici comercianții n-au primi cu bucurie o astfel de decizie. Romînia era în pragul iernii, fără rezervă valutară, fără combustibili pe stoc și riscam o iarnă ca pe vremea lui Ceaușescu, fără căldură și curent electric. Și asta la nici doi ani de la Revoluție!

Mumă și ciumă

Rep.: Toate firmele din țară au fost obligate să-și convertească depozitele bancare în valută – în principal dolari, că euro nu exista pe atunci – în lei. Românii abia dăduseră cu nasul de economia de piață. Manevra economică i-a demolat pe unii și i-a ajutat pe alții. Nu cumva acest gest a frânat dezvoltarea economiei?

D.D.: Parțial este de acceptat ce spuneți. Dar a fost o măsură extraordinară, într-un moment foarte dificil. Vedeți că eu nu o numesc „manevră”, într-un sens peiorativ. Spuneți toate firmele din țară. Aveți o distribuție a lor sectorială? Rețineți că statul nu avea rezerve valutare suficiente în condițile în care era obligat nu numai moral să asigure bunuri publice de bază, aprovizionarea unor întreprinderi de stat, etc. Realitatea a fost mult mai complexă.

D.P.: Nu asta a frânat economia, ci lipsa reformelor economice inițiate de guvernul Roman și apoi stopate. Frînarea acestora, întîrzierea lor cu ani de zile cu consecințe vizibile și astăzi, l-au obligat pe Stolojan să ia o astel de hotărâre. 

Rep.:    Nici percepția Occidentului n-a fost una optimistă. Care au fost comentariile venite dinafara țării?

D.D.: Nu măsura cu valuta a format o percepție. Sa nu intrăm pe o pistă de judecată înșelătoare. Există o succesiune de evenimente care au conturat României din acei ani o percepție mult mai puțin favorabilă decât Ungariei și Poloniei. Această percepție a marcat mare parte din primul deceniu, dincolo de erori și stângăcii de politică economică.

D.P.: Nu-mi aduc aminte… Percepția negativă a Occidentului și a potențialilor investitori n-a fost legată de acastă decizie, ci de lipsa reformelor.

O fractură de logică

Rep.: Naționalizarea valutei și liberalizarea prețurilor – în condițiile în care cursul valutar nu fluctua liber – decizii luate aproape concomitent, erau cam redundante. Una, pe de o parte, părea un act de tâlhărie la nivel de stat și cealaltă un pas important pentru o economie de piață abia ieșită din găoace. Cam cum stătea treaba, din acest punct de vedere, acum 28 de ani?

D.D.: Se poate spune că există o fractură de logică economică în a nu fi liberalizat mai mult, mai rotund. Dar o liberalizare extinsă, în acea vreme, nu era posibilă în primii ani ai tranziției și, în fapt, nicăieri în lume nu există liberalizare deplină. Polonia și Ungaria aveau economii mult mai flexibile, cu elemente de economie de piață încă dinainte de căderea Zidului Berlinului. Polonia a și fost ajutată masiv de către Occident. A da verdicte este riscant. Sunt de acord că putea exista mai multa coerență în pașii reformelor, că se putea încerca nu numai privatizarea comerțului. Dar așa s-a scris istoria. În opinia mea, simpla liberalizare a prețurilor și a cursului de schimb, a comerțului nu duceau la transformări rapide și stabilitate. Marea problemă a României, pentru ani de zile după 1989 a fost un sector productiv neperformant, cu mari probleme structurale. O țară nu se dezvoltă numai cu comerț liber.

D.P.: N-a fost o liberalizare a prețurilor în adevăratul sens al cuvântului, ci o reașezare a acestora în funție de cerere și ofertă, în principal a mărfurilor de consum din importuri. Utilitășile și alimentele de bază aveau prețuri controlate. Și, repet, n-a fost un act de tâlhărie. A fost o expropriere de utilitate publică la un preț controlat. A fost o convertire, nu o o confiscare!

Rep: Destul demult timp după aceea, chiar și în timpul guvernului Văcăroiu, românii nu puteau să cumpere de la casele de schimb valutar decît 500 de dolari pe an. Frustrant. Lucru care a favorizat pe față specula cu valută. Bucureștiul – ca și toate marile orașe dealtfel – era plin de bișnițari de valută. Pe bulevardul Magheru, pe Splaiul Independenței și în toată zona campusurilor studențești din Grozăvești și Regie erau sute de astfel de „întreprinzători”, mai toți arabi. Această realitate arată limpede că decizia lui Stolojan n-a fost una tocmai bună favorizând infracționalitatea. Ce zic finațiștii?

D.D.: Aveti ce aveți cu măsura lui Stolojan. Vă întreb, ce ați fi făcut în prag de iarnă, când rezervele țării erau la minimum istoric, când nu puteam contracta împrumuturi în străinatate, când România era un fel de paria între statele post-comuniste. Vă rog să judecați lucrurile în ansamblu, nu numai din perspectiva celor care au câștigat enorm în primii ani ai tranzitiei.

D.P.: Lipsa favorizează întodeauna specula, iar prohibiția dublează consumul. Acest tip de restricție s-a întâmplat și în țăricapitaliste , în diverse perioade, atunci cînd situația financiară era tensionată.

Ca-n bancurile cu „Radio Erevan”

Rep.: S-a dat valuta înapoi și dacă da, după cât timp și de ce?

D.D.: Nu înțeleg întrebarea. Valuta a fost luată la un curs de schimb considerat de mulți nejust, dar nu a fost pur și simplu „rechiziționată”.

D.P.: E ca în bancurile cu „Radio Erevan”. Nu s-a dat pentru că nu s-a luat. Liberalizarea a venit treptat și coșul valutar s-a echilibrat pe măsură ce România a reușit să reia împrumuturile externe, să acumuleze rezerva valutară și să inițieze reforme care au dus cât de cât la echilbre macro-economice. Problema acelei perioade a fost că inflația atinsese 300%, iar dobînzile erau de 70%! Ceea ce însemna că deponenții erau decapitalizați și debitorii câștigau enorm. Lucrurile s-au normalizat abia către anul 2000, înainte de intrarea în UE. Au trebuit să treacă aproape zece ani…

Rep.: Să spună bancherii, după aproape 30 de ani de la „naționalizarea valutei”, dacă a fost o măsură bună și ce ar fi făcut ei, de pildă, în acel context, dacă erau în locul lui Stolojan.

D.D.: Eu caut să explic un context foarte dificil pentru țară și pentru Stolojan, pentru Banca Națională. Nu îmi cereți să imaginez alte rezolvări fiindcă nu servește nimănui acum.

D.P.: La fel!

 

Te-ar putea interesa și: