Dacă ar încăpea într-o carte, istoria nefardată a lui Potzaichin, cum greșit i-au scris alții în buletin, ar avea, cu siguranță, coperte tari ca venele ce-i brăzdează brațele și inima. Încercând să scriu despre Ivan Patzaichin, îmi închipui un bărbat mândru cu suflet de copil care te privește în ochi și te încurajează. Așa și e – iată-l! – , stă în fața mea, modest, cu palmele lui mari, ca niște lopeți, desmierdând stângaci o cană pântecoasă cu cafea botezată. Trage cu nesaț din țigară și, din cercurile de fum care se amestecă în aerul stricat al Bucureștiului, se desprind icoane cu bunici și părinți, contururi de medalii rotunde, eșecuri, iubiri, visuri împlinite, nostalgii… Nu vă lăsați intimidați de dulcegării! Urmează povestea unui campion.

Mila 23

„Cu ce să încep? Viața la Mila 23 era simplă și dură, adică grea. Pe ulițele acelui sat din deltă am învățat, cred eu, cea mai importantă lecție. Respectul. Fiind o comunitate mică, oamenii se salutau ori de câte ori se întâlneau. Copiii erau crescuți în acest spirit. Am înțeles că pentru a fi respectat și pentru a fi luat în serios, trebuie, la rândul tău, să fii respectuos. Și să asculți, să înțelegi pe fiecare în parte, dacă vrei să fii la rândul tău ajutat. Bazându-mă pe aceste legi nescrise, în fond banale, am ajuns să-mi formez un caracter cu care mă mândresc și astăzi”.

Adulmecă o nouă țigară, pipăind în gând poteca bătătorită în atâtea și atâtea interviuri. „Am fost singur la părinți. Mama mea, Alexandra, și tatăl meu, Vicol, erau oameni cu preocupări specifice locului. Tata – pescar fruntaș -, mama – croitoreasă de nevoie. Bunicul Perfil a fost însă cel care mi-a marcat primii pași în viață. Avea casa lipită de a noastră, iar eu adormeam adesea la el. Era un bărbat înalt, slab, cu barbă mare, albă. O figură paternă. În fiecare seară ne citea, mie și verilor mei, povești din cărți ținute într-un cufăr vechi. Bunicul era pasionat de citit, avea foarte multe cărți. De altfel, era considerat înțeleptul satului. Duminica, după slujba ținută la biserică, oamenii se strângeau în curtea bunului meu. Ei cu șprițul, copiii cu cazaciocul. Dansam de mama focului!”.

Ivan Patzaichin zâmbește fericit. Pare căzut în timp, la propriu, iar amintirile se dezvelesc până la miez. „Tot de bunic mă leagă cea mai frumoasă aducere aminte. Într-o dimineață, să tot fi avut vreo patru anișori, m-am trezit în barca lui. Clipocitul apei bătute de vâsle și soarele leneș ce-mi învelea fața mi s-au întipărit în minte pentru totdeauna. Dormisem la el, ca de obicei, iar bunicul, la ora potrivită, nu m-a deșteptat. M-a luat în brațe, așa, adormit cum eram, m-a așezat în bărcuță și a ieșit cu mine pe luciul apei, la pescuit. Mi s-a părut cea mai frumoasă dimineață”. Mucul de țigară, strivit între degetele lungi și noduroase, e prilej pentru un bilanț personal: „Fumez cam un pachet pe zi. Am la mine și unul de rezervă”.

La 12 ani, adormea vâslind

Păienjenișul liniilor care-i brăzdează fruntea arsă de lumină se frânge, deasupra nasului acvilin, în două cute adânci, pecete a unei neliniști ușor de ghicit. „Cum au trecut anii… Eram un băiețandru când o ajutam pe mama să bată la mașina de cusut. S-a apucat de croitorie pentru ca eu să am ce îmbrăca. Era greu să ajungi la Tulcea, să-ți iei hăinuțe, așa că, într-o toamnă, mama a cumpărat o mașină de cusut. M-a luat pe mine drept cobai și a dat drumul la treabă. În scurt timp, au început să iasă din mâna ei niște cămășuțe deosebite. Ce țanțoș mă mai plimbam prin sat! Mereu apăream cu câte o pereche nouă de pantaloni scurți sau lungi, cu câte o bluziță… Mă întrebau oamenii de unde le am. Așa a ajuns mama să coasă pentru multă lume din Mila 23. Când nu mai făcea față comenzilor, lucram și eu, unde era mai drept așa, nu făceam nimic complicat. Sărăcuța, ce se mai mândrea cu mine…”.

Figura delicată a mamei care sacrifică totul pentru odorul ei se contopește, se pierde și se regăsește iar, parcă mai limpede, în tușele tari care alcătuiesc portretul tatălui. „Să tot fi avut vreo 12 ani când tata mă lua deja cu el după lemne. Plecam cu două bărci și vâsleam amândoi până aproape de Tulcea. Era un loc de unde ne aprovizionam pentru iarnă. Trăgeam la rame toată noaptea iar eu, frânt de oboseală, adormeam câteodată vâslind. Atunci, barca nu-și mai menținea direcția, ștergea în drumul ei pe ape buza stufului, riscând să ne împotmolim. Alarmat, tata se întorcea spre mine și mă striga, răgușit. Când ajungeam acasă, mă culcam împăcat, ca un om mare care a dus o însărcinare la bun sfârșit”.

Simt aici, în vibrația ultimă a cuvintelor, privind atent la bărbatul din fața mea, o fărâmă de explicație sau un adevăr niciodată explicat până la capăt. Oare așa au crescut și campionii altora? Cine știe… Cert este că Vaniușa, puștiul care adormea vâslind, fără să negocieze vreodată prețul plătit pentru a-și atinge ținta, a reușit peste ani o performanță unică: patru medalii de aur la patru Olimpiade diferite, în 17 ani de carieră!

Visul de la Căminul Cultural

Dar cum s-a aprins în mintea unui adolescent timid și ambițios dorința de a pleca de acasă pentru a deveni campion la kaiac-canoe? Cum s-a înfiripat visul pe care aveau să-l trăiască milioane de români? Patzaichin merge aici pe teren sigur, iar răspunsul său este dezarmant: „Aveam 16 ani când am văzut, la televizorul instalat în sat, la Căminul Cultural, știrea că doi băieți plecați din locurile noastre deveniseră campioni mondiali la vâslit, cum se spunea. Atunci mi-am spus că, dacă ei au putut, mie îmi va fi la fel de ușor. Eu n-am plecat de acasă ca să fac sport, ci ca să devin campion. A fost țelul meu în viață și nu m-am oprit până nu l-am atins. Acum, când povestim, pare simplu, dar să știți că drumul meu a început cu o sumă considerabilă de eșecuri”.

Părinții? Ce-or fi spus ei când singurul lor copil i-a anunțat că-și ia zborul în lumea largă? „Mama s-a împotrivit din prima clipă, din toate puterile. Tata m-a încurajat. Oricum, nimic nu mi-ar fi stat în cale. Pe atunci, acolo unde trăiam, tinerii n-aveau decât două variante sigure: ori rămâneau în sat și deveneau pescari, ori plecau și-și încercau norocul la Tulcea. Și eu, la 17 ani, eram ajutor de pescar, primeam un salariu de 2050 de lei. Erau ceva bani, gândiți-vă că atunci când am ieșit pentru prima dată campion olimpic (n.n – 1968), la un an după ce părăsisem satul natal, am fost făcut sergent și remunerat cu 750 de lei pe lună! Puțin, e adevărat, dar pe mine nu mă interesa să mă îmbogățesc, ci să devin campion. Nici mai târziu nu mă îmbulzeam la casierie, îmi așteptam rândul cuminte și eram recompensat printre ultimii”.

Formația Egreta, lecțiile de chitară și Europa Liberă

Ivan Patzaichin își trage sufletul și, chiar când credeam că suntem la începutul călătoriei spre București și spre glorie, revine cu un amănunt din adolescență: „Am uitat să vă spun că, înainte să-mi pice pata pe kaiac, am trăit fiori de arist. Eram mort după muzică, rock în general, și, cum verii mei cântau la Tulcea într-o formație, Egreta se numea, am vrut să apuc și eu pe acest drum. Luam lecții de chitară, dar având degetele foarte groase, apucam câte trei corzi deodată! Nu mă descurcam, îmi trebuia mai multă finețe. Așa am renunțat la muzică”. Episodul, savuros, e completat de o altă dezvăluire: „Deși izolați în acea lume a apelor, prindeam Europa Liberă. Eram, astfel, la curent cu ce se întâmpla în mediul cultural și artistic occidental. În Deltă era un milițian la trei sate, aşa că dădeam radioul tare, ascultam din curte Pink Floyd, Deep Purple… Nu ne feream de nimeni, dar nici nu ne-a făcut cineva rău. Prin anii ’60, scriam scrisoare după scrisoare pentru emisiunea Metronom. Mi-aduc aminte că, odată, am cerut melodia Prieten drag, a Pompiliei Stoian…”.

„Ăsta dansează în loc să vâslească!”

Degajat și amuzat totodată de propriile copilării, Ivan apucă din nou firul poveștii, de data aceasta fix de la momentul în care și-a părăsit satul natal pentru a deveni cel mai bun canoist din lume și din toate timpurile. „După ce-am văzut la televizor știrea cu Covaliov și Calabiciov, campioni mondiali la canoe dublu, am știut că acesta este visul meu. În toamnă, când au venit acasă, i-am rugat să mă ia și pe mine, în probe, primăvara următoare. Așa că, în martie 1967, eram pe lacul Snagov. Au urmat două săptămâni de chin. Nu reușeam să stau în canoe. Mă foiam un pic, încercând să-mi mențin echilibrul și – pleosc! – mă răsturnam în apă! Era o diferență imensă între lotca pescărească și acea ambarcațiune ușoară de concurs. Nu mai puteam de ciudă, unii antrenori făceau și mișto de mine: “’Adu-i, mă, un casetofon! Nu vezi că ăsta dansează în loc să vâslească?”. Le-am suportat pe toate, ce era să fac?”.

Privirea lui Patzaichin alunecă într-o parte și, preț de câteva secunde bune, pare că nu mai are chef să ne dezvăluie nimic. Mai trage un fum, iar mirosul tutunului îl înduplecă, parcă, să continue. „V-am spus că am început cu un eșec. Faptul că nu știam să stau în canoe e fost doar primul dintr-un șir întreg. Revenind la perioada când susțineam probe la Dinamo, am avut noroc cu Simion Ismailciuc, pe atunci antrenor secund la lot. A fost mentorul meu și de la el am învățat toate trucurile de menținere a echilibrului în canoe. Practic, badea Senea mi-a schimbat destinul. După acele două săptămâni de coșmar, am învățat să stau în barcă și, cum eram cel mai bun la antrenamente, am fost păstrat”.

Eșec după eșec la debut

Zâmbește larg când rememorează primul contact cu Bucureștiul. „Extraordinar! Asta a fost prima mea impresie. Vă dați seama că eu am plecat la 17 ani din Mila 23, am ajuns la Tulcea și, de acolo, am călătorit în premieră cu trenul până aici (n.n. București)”, ne explică „Amiralul”, arătând evaziv cu mâna spre un mănunchi de blocuri. „Eram fascinat de troleibuze, de autobuze, de oameni. În primele săptămâni, de la club la cantină călătoream de obicei agățat de cineva cunoscut. Mi-era teamă să nu mă pierd”.

Revine, apoi, încruntându-se, la un alt capitol de la începutul carierei, încheiat cu un eșec: „Participam la naționalele de juniori, la 5.000 de metri, și mă luptam cu unul, Crăciun, pentru prima poziție. Ăsta, la un moment dat, a băgat vâsla în partea mea și m-a tras înapoi. Revoltat, am pus mâna pe umărul lui și l-am zmucit îndărăt. N-aveam voie să fac asta. Arbitrul – Mănăilă îl chema – m-a strigat, dar nu m-am oprit. La final, m-au descalificat. Ieșisem pe doi… Așa am pățit și în 1968, la prima mea competiție oficială în străinătate. Concuram în RDG, la 1.000 de metri și, tot pe nedrept, am fost descalificat. Mi s-a explicat că depăşisem culoarul cu vâsla… Nu cred nici acum, mă rog… Cert e că-l bătusem pe campionul olimpic de la acea vreme. Vă dați seama, se ținea ghinionul scai de mine. Dar n-am renunțat, știam că, odată și-odată, nu mă va mai putea opri nimeni să devin campion”.

Prima medalie

La cafeneaua de cartier unde i-am dat întâlnire marelui Patzaichin începe să se foiască lume, dar cvatruplul campion olimpic nu pare deranjat de saluturile și reverențele improvizate ale oamenilor. Răspunde, politicos, la fiecare.

Apoi, schițează, emoționat, istoria celei dintâi medalii de aur, în Mexic, în ’68: „A fost prima mea Olimpiadă și de-asta mi-e și cea mai dragă. Când am văzut deschiderea, cu 200 de țări participante, cu acel spectacol grandios, mi s-a tăiat răsuflarea. Eu, un puștan care cu doar un an în urmă tăia apele deltei, fără să știe ce se întinde mai departe de Tulcea, n-am realizat decât cu greu că pot exista asemenea lucruri minunate. Și mexicanii erau prietenoși, calzi, petrecăreți… În fine, Olimpiada am început-o, așa cum v-am obișnuit, tot cu un eșec! Trăgeam la 1.000 de metri, la simplu, și, după 900 și ceva de metri, conduceam detașat. Aveam 18 ani, dar eram, de fapt, un copil! Nu mi-a venit să cred ce avans câștigasem, așa că am întors capul, să văd la ce distanță sunt urmăritorii. Imediat cum am dat să revin la poziția inițială, am înțepenit! Mi s-a blocat mijlocul. Până la final, n-am mai fost capabil să vâslesc. M-am chinuit să nu mă răstorn din cauza valurilor și, doar din viteza și avântul cu care parcursesem mai mult de trei sferturi din cursă, am terminat pe locul șapte. Am fost ridicat pe brațe din canoe, dus rapid la cabinetul medical și, grație eforturilor medicilor, care mi-au făcut un masaj excepțional, mi-am revenit. Peste doar o oră urma să concurez la proba de dublu, cu Covaliov. Mulți erau sceptici. Cu toate acestea, am reușit să luăm aurul! Prima mea medalie olimpică. A fost un vis! Din păcate, umbrit de cârcotașii care cleveteau că doar datorită lui Covaliov mi-a cântat și mie imnul. Asta m-a ambiționat și mai tare. Timp de patru ani, până la Olimpiada din 1972, de la München, m-am antrenat doar cu gândul să câștig proba de simplu, să demonstrez tuturor că sunt cel mai bun”.

Cursa cu pagaia ruptă

Ce a urmat? Poate cea mai frumoasă și mai cunoscută poveste din sportul românesc: cursa cu pagaia ruptă! „Mă pregătisem dumnezeiește. Îmi fixasem un timp imposibil de bătut și dacă-l respectam, n-aveam cum să ratez aurul. Dar eșecul mi-a dat din nou târcoale. Mi s-a întâmplat în seriile de calificare. Cum s-a dat startul, am vâslit de două ori și – poc! – s-a rupt pagaia. Regulamentul spunea că, în cazul unui asemenea accident, petrecut în primii 25 de metri, cursa se relua pentru toți. Am ridicat, astfel, vâsla deasupra capului, dar arbitrul nu m-a văzut sau, mai degrabă, n-a vrut să mă vadă. Am alunecat pe apă, depășind cei 25 de metri… Se năruise un vis de patru ani!”.

Ivan Patzaichin își frânge mâinile, își mai aprinde o țigară, apoi reia pe un ton confidențial: „Mi-am pus în cap să ajung la finish, așa, cu ciotul acela de vâslă, chinuit. Important era să termin cursa. A fost spectacol. Când eu atingeam sfertul distanței, unii treceau deja linia de sosire. După un timp, îngrozitor de lung pentru mine, am reușit să ajung. Oamenii din tribune erau în delir. Aplaudau, fluierau, mă încurajau… Cel mai greu a fost să-mi mențin echilibrul, pentru că veneam în urma tuturor bărcilor, înclusiv ale celor în care erau arbitrii… Valurile mi-au dat ceva de furcă. Am terminat cursa și, ulterior, am aflat cu stupoare că în buletinul meu oficial era trecut abandon! Știam că reprezentam cel mai de temut adversar pentru germanul Lewe, portdrapelul Olimpiadei, dar nici chiar așa, să mă scoată din competiție! Delegația României a depus contestație, care, până la urmă, a fost acceptată”.

Ambiția, trăsătura de căpătâi a acestui bărbat crescut din pământul mișcător al deltei, se vede și, mai ales, se simte și acum. Nu-i nevoie decât să-i privești vena ce-i frământă fruntea. Trădează patos și încrâncenare.

„Am fost primit în recalificări, pe care le-am câștigat fluierând. Au urmat semifinalele, le-am ars și pe-astea. Apoi, marea finală. Fremătam. Eram atât de hotărât să câștig, încât nu mai auzeam și nu mai vedeam nimic în jurul meu. Îmi fixasem un timp de 4:04 pentru cei 1.000 de metri. În primii 250 de metri eram al cincilea, cu timpul de un minut și o secundă. La jumătatea cursei, eram al treilea, cu 2:02. După alți 250 de metri și încă un minut și o secundă, eram deja primul. Pe ultimii 250 de metri, n-am mai forțat, pentru că nu mai aveam cu cine să concurez! Am terminat cu timpul de 4:08 și, de data aceasta, am salutat eu publicul, ridicând vâsla deasupra capului. A fost nemaipomenit! Puteam spune cu mâna pe inimă că-mi împlinisem visul”.

Prima mașină: Ford Coupé argintiu cu tapițerie din piele roșie

Povestioara bavareză mă emoționează. Și nu datorită miturilor naționale comuniste, cu nemții și românii în război. Cu mâna la piept, constat, pionerește, că, deși ne-a furat arbitrul, i-am mai bătut și noi din când în când pe-ăștia din Vest… Nu! Mă emoționează tăria omului din fața mea, maniera în care și-a împlinit visul și modestia cu care îl dezvăluie tuturor.

În timpul rătăcirii mele, Ivan Patzaichin, Vaniușa cum îl alinta bunică-su, pare că s-a încălzit de-a binelea, tot aranjând amintirile în vitrină. Reia, în trombă: „După ce l-am bătut pe Detlef Lewe, l-am rugat să mă ajute să-mi găsesc o mașină. N-aveam permis auto, dar ce conta? Aveam să-mi iau după aceea. Trei zile am colindat cu el târgurile din Germania, dar n-am găsit nimic pe placul meu. Atunci, m-a întrebat dacă am încredere să-i las lui banii. Mi-a promis că-mi va găsi el o mașină și mă va suna la momentul potrivit. Câștigasem aurul la simplu și medalia de argint la dublu. Pentru prima performanță fusesem recompensat cu 1.000 de mărci, iar pentru a doua, cu 750 de mărci. Mai aveam 50 de mărci din diurnă. I-am lăsat, astfel, 1.800 de mărci, adică toți banii mei. După două săptămâni, mă sună Lewe și-mi spune că mi-a găsit mașină. Când a ajuns în țară, am rămas mască! Mă aștepta un Ford Coupé, argintiu, cu tapițerie din piele roșie. Cred că era printre cele mai tari autoturisme din România. O bijuterie! N-a vrut să-mi spună cât a plătit pentru ea. Era clar că dăduse mult mai mult. Vreo 8.000 de mărci, din câte am înțeles mai târziu”.

Cumpăna carierei și goana după medalii

Băiatul plecat din Mila 23 prinsese aripi și învățase să zboare. La 22 de ani, era deja dublu medaliat cu aur olimpic, avea un bolid de lux și plănuia să-și lase plete. „În 1972, după succesul de la München, nu-mi mai rămânea decât să-mi confirm valoarea. Eram sigur pe mine, scăpasem de anumite complexe și, cu toate acestea, la următoarea Olimpiadă, cea din 1976, am clacat”.

Privirea marelui campion se tulbură: „A fost singura Olimpiadă din cele cinci la care am participat în calitate de sportiv de la care m-am întors fără medalie. Îmi făcusem de acasă planul: totul sau nimic, mai exact “prinț sau cerșetor”, cum i-am spus proaspetei mele soții. Și am greșit, pentru că, în timpul cursei, când mă aflam pe locul doi, am decis să renunț la luptă. Culmea este că rusul care era în fața mea n-a putut ține ritmul, fiind depășit de un polonez. Dacă aș fi continuat… A fot groaznic atunci. Am vrut să mă retrag, iar timp de șase luni n-am mai urcat în canoe. Ba chiar începusem cursurile de antrenor. Aveam 27 de ani, eram tânăr, iar prietenii și familia m-au susținut. Mi-am recăpătat încrederea și am pus din nou mâna pe vâsle. N-am greșit. De atunci, am câștigat tot!”.

A luat aurul la Moscova, în 1980, apoi aurul la Los Angeles, în 1984. La două Olimpiade consecutive! Dar, între timp, și șase medalii de aur la tot atâtea Campionate Mondiale! Apoi, s-a retras în plină glorie. „Mi-am început cariera cu aur la Olimpiadă și mi-am încheiat-o tot așa. Ce-mi puteam dori mai mult? E adevărat, mai puteam să continui câțiva ani. Probabil că ieșeam din nou campion mondial, dar ceva mi-a spus că e momentul să mă opresc. La Olimpiada de la Los Angeles am făcut un efort în plus ca să câștig, am tras de mine. Mi-a fost clar că a sosit vremea să spun adio sportului de performanță. În 17 ani, cred că am ocolit de două ori Pământul. Vâslind! După calculele mele, trăgeam la rame cam 4.000-5.000 de km pe an!”.

Antrenor, apoi planuri cu turiști educați

Ce a urmat pentru Ivan Patzaichin? Evident, cariera de antrenor. „N-am putut să stau departe de apă, așa că, în următorii 26 de ani am gustat din cupa victoriilor prin intermediul elevilor mei. Sunt mai mult de 150 de medalii câștigate ca antrenor. Cine a stat să le numere?”. Cifrele – covârșitoare, grele, mândre – zac aliniate astăzi în statistici reci. Nimeni n-a mai găsit drumul lui Ivan Patzaichin sau, mai exact, nimeni n-a mai fost în stare să-l continue.

Obosit, „Amiralul” s-a retras din sport, punând bazele unor proiecte menite să ajute oamenii din mijlocul cărora s-a ridicat. „Am considerat de datoria mea că trebuie să întorc acelor locuri câte puțin din faima și respectul pe care le-am câștigat de-a lungul vieții. Vreau, sincer, să ajut, pentru că locuitorii deltei duc și astăzi un trai greu”.

În 2009, a încolțit planul. Cel mai frumos plan. „Soarta a făcut ca la un concurs de gastronomie organizat la Uzlina, să-l întâlnesc pe actualul meu partener: Teodor Frolu, un pasionat de canoe. Ne-am dat seama că suntem pe aceeași lungime de undă și așa s-au născut proiectele Rowmania și Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23. Ce vrem, de fapt? Să învățăm oamenii din deltă să practice un turism de bun simț. Să respectăm tradițiile, dar să aducem și confortul din secolul 21 alături de excepționalul potențial al naturii și de îndeletnicirile vechi ale lipovenilor. Am construit canotca, o combinație între lotca pescărească – greoaie, utilitară – și canoe. Ai avantajul de a vâsli ușor și de a sta cu fața când înaintezi. Oricum, greu drumul ales. De ce? Pentru că nu prea mai există marangozi (n.n. – tâmplari specializați în construirea ambarcațiunilor). Noi am avut noroc cu domnul Paul Vasiliu, inginer constructor-naval, un om cum rar întâlnești…”.

„Apoi, e dificil să-i faci pe localnici să înțeleagă că nu venim în deltă să facem afaceri, să câștigăm bani, ci să-i ajutăm. Accesăm fonduri europene sau de altă natură, le investim în zonă, dar ne revine și sarcina de a supraveghea totul. Adică nu se poate să construim bărci pentru turiști și să ne trezim că, de fapt, se merge cu ele la braconaj… Inclusiv vărul meu m-a certat, reproșându-mi că-i fur clienții. I-am explicat că noi nu vrem să aducem în deltă oameni care, în doar două zile, și-au propus să se și plimbe cu barca, să vadă și păsările, să se și odihnească și, la final, să plece acasă și cu un portbagaj de pește. Nu! Noi încurajăm turistul educat, care vrea să cunoască tradițiile locului, care nu se dă în vânt după chinezăriile cu motor și care-și petrece o săptămână de concediu aici, pentru că asta-i face plăcere. Dar acestui gen de turist trebuie să-i oferi ceva decent, să poată face un duș, să mănânce un borș proaspăt. Așa am ajuns să alegem câteva case din zonă care, clasificate și recomandate de noi, să fie vizitate de orice om de bun simț. Așa ar câștiga și localnicul, și călătorul”.

Amintiri cu tata Vicol, reîntoarcerea la copilărie

Explicațiile par atât de convingătoare, încât nu înțeleg de ce Ivan Patzaichin rămâne în continuare încruntat, în condițiile în care eu visez deja la degustarea unor „secrete” lipovenești preparate într-o căsuță cu prispă joasă, vopsită în albastru, prinsă într-un inel de stuf verde…
„Mai e mult de tras… Știți că în deltă sunt în jur de 30 de stâne? Nu știți. Bun. Acum, ascultați. Mergem noi pe la ele, să luăm pulsul, să vedem cum gândesc ciobanii… Întrebăm: „Cum dați brânza?”. „Păi, brânză de Sibiu, prețul știut”. Zic: „Cum, de Sibiu? Păi, oile voastre pasc de 50 de ani doar iarbă și papură din deltă. Hai să credem un pic în noi, să creem un brand, o brânză de Pardina, de exemplu, sau de Chilia. Va ajunge cunoscută în timp… Nici pomeneală! Abia l-am convins pe unul să facem un fel de stână turistică, să vină omul să vadă, să guste, să plătească…”.

Cuvintele alunecă tot mai departe de mine, se estompează cu tot cu povestitor, cocoşate sub tălpile goale ale copiilor blonzi dintre ape sau strivite sub cizmele de cauciuc ale unor bărbaţi neraşi, pe care Patzaichin visează să-i înveţe să trăiască mai bine. Îmi vorbeşte despre ei cu duioşie: “Am mers prin sate, să vedem ce mai împletesc femeile lor. Le ieşeau doar coşuri din răchită, aşa că le mai dădeam peste mână, doar-doar or mai scoate şi vreo pălărie sau vreun suport de şerveţele…Trebuie să meşterească şi altceva, e musai să vândă produse originale, să scăpăm uşor-uşor de lucrurile de duzină, să atragem turiştii educaţi…”.

Îmi vorbeşte apoi despre festivalurile pe care le organizează în deltă, despre ambiţia sa de a face cunoscut acest paradis întregii lumi, despre lipsa de bun-simț a borfaşilor milionari, care tulbură liniştea acestei lumi cu motoarele lor puternice, despre agonia lentă a tradiţiilor…

“Unde ies bulbuci mici, e somn! Unde ies bulbuci mari, e crap!”

Cu gura uscată, în mijlocul unei fraze în care-mi explica diferenţa dintre pescuitul nostru – sportiv – şi pescuitul lor – cel de toate zilele -, Ivan Patzaichin s-a oprit. A tăcut mult, iar când liniştea dintre noi s-a surpat, și-a găsit din nou refugiul în copilărie: “Când eram mic, oamenii ştiau când şi, mai ales, cât să pescuiască. Acum e jaf! Pe vremea mea, noi aveam grijă de bogăţia din jurul nostru. Din ea ne hrăneam. Ţin minte că aveam în faţa casei o salcie bătrână. Era tezaurul nostru viu. Nu pescuiam niciodată acolo. Doar în timpuri grele, când nu puteam ieşi pe apă şi mama nu mai avea ce pune pe masă, tata arunca plasa la rădăcina ei”.

Bărbatul care vrea să îndrepte destinul „vieţaşilor” din deltă pare împăcat, iar amintirile lui curg spre mine ca un nisip fin, răsfirat dintr-o mână-clepsidră înapoi în timp. În scris, am mai reţinut doar una: “Mă întorceam de la un concurs important, tata mă aştepta acasă, să mergem la pescuit împreună. Mă duce el la un loc ştiut, pregătit din timp, la nişte buturugi. Era toamna, târziu, când peştele se retrage la gropi… După ce testează apa cu gunderul aruncă prostovolul… Abia am putut trage tot peştele în barcă! Am umplut-o! Asta se întâmpla însă doar toamna, nu în fiecare zi”.

Când vorbeşte despre priceperea tatălui, pescar-fruntaş, Patzaichin scapă, filtrat printr-un acces discret de mândrie, şi o apreciere a propriului destin, scris tot aproape de apă, dar departe de miraculoasa deltă a copilăriei: “A avut noroc tata. Dacă rămâneam acasă, adio locul lui de pescar-fruntaş! I-l luam!”.

Râde şi, deşi ştiu că nu glumeşte, râd şi eu, martor întâmplător al unui crâmpei din povestea unui campion.

Motto preferat:
„Ai reușit? Continuă! N-ai reușit? Continuă!” (Nansen)

Patzaichin, la foc automat:

• Bea vin cu cola
• Colecționează brichete
• Este un mare iubitor al animalelor, în special al câinilor
• Adoră să gătească și să consume preparate din pește
• Născut într-o familie de ruși lipoveni, petrece Sărbătorile atât pe stil vechi, cât și pe stil nou
• Are o statuie în fața clubului Dinamo
• Este general în rezervă

Cifrele lui Patzaichin

4 – medalii de aur la 4 Olimpiade diferite (1968, 1972, 1980, 1984)
3 – medalii de argint olimpice
22 – medalii la Campionatele Mondiale (9 de aur, 4 de argint, 9 de bronz)
1 – medalie de aur la Campionatele Europene
50 – campion național
5 – Olimpiade „a bifat” ca antrenor
150 – medalii a câștigat ca antrenor
43 – ani de activitate în sport
5.000 – km vâslea într-un an de activitate

– este singurul român care a primit, din partea CIO, Colanul de platină, cea mai înaltă distincție în sport
Interviul a fost realizat în urmă cu patru ani și a fost publicat parțial în Evenimentul zilei și integral pe oamenidepoveste.ro. Aici, varianta (aproape) completă

Te-ar putea interesa și: