X

Istoria secretă. Unul dintre ”decrețeii” racolați de Securitate se spovedește: făcută informator de pe băncile liceului

Când am sunat la numărul pe care mi-l trimisese mi-a răspuns cu un ”Ola!” atât de curat spaniol, încât am crezut că am greșit. Salutul meu în română a ”trezit” românca de la celălalt aparat.

Abia citisem textul scurt pe care îl trimisese Evenimentului Istoric și știam că dincolo de cuvintele deja dactilografiate nu mai puteam completa cu nimic. Așa că am vorbit despre nimicurile care îi pot lega pe doi ”decreței”, unul rămas în țară și celălalt plecat pentru totdeauna.

Ca vârstă ne despart doar câteva luni și am găsit multe din experiențele generației noastre. Una singură o avea ea în plus: racolarea de către Securitate, în timp ce era elevă de liceu. Se întâmpla prin 1987-1988 și experiența asta e încă vie în vesela doamnă devenită acum iberică.

Textul ni l-a trimis după ce a auzit că de la CNSAS a plecat spre Procuratură o sesizare legată de 43 de foști ofițeri care au racolat ca informatori minori în anii comunismului.

Iată amintirile Dianei din anii de liceu. Diana este un prenume ales de ea, pentru a își proteeja adevărata identitate de cei care un pot înțelege că a fi victimă un este o alegere, ci o întâmplare.

“Să le spui părinților că dacă primesc un telefon și aud că te caută Drăgan, să nu întrebe nimic și să te dea la telefon!”

Aveam cam 16 ani. Învățăm la Liceul Industrial 4 – chimie, în Pitești. Părinți suspusi. Tatăl, judecător, mama, profesoară. Călătoreau des în străînătate, mama având rude în RFG. Pe mine mă lăsau la bunici, iar când am împlinit 14 ani, au început să mă ia cu ei. De la prima mea ieșire din țară, când am văzut și simțit libertatea occidentală, am avut mereu un gând….să plec din țară. Cu greu, am reușit să mă stăpânesc, știind ce greutăți ar avea părințîi, dacă eu aș fugi și aș cere azil în RFG.

De la a două ieșire din țară, au început problemele. Eu mereu am fost o fire curioasă, am vrut să știu tot și cât mai repede.

Așa că nu a fost greu să-mi dau seama că prin Suedia, Norvegia și Danemarca, am fost îndeaproape supravegheați de o Dacie gri, cu număr românesc.

Peste tot, o vedeam, prin parcările unde eram opriți, prin orășelul unchiului meu, din RFG, Bobingen, în Oslo s.a.m.d. Simțeam și neliniștea părinților, ei săracii încercau să treacă cu vederea, dar eu nu aveam astâmpăr și îi tot necajeam cu observațiile mele despre Dacia gri.

Apoi, prin ianuarie, parcă, eram la liceu și zburdăm ca un ied, de colo colo. Fuga mi-a fost întreruptă de un profesor, care mi-a spus “Camelia, te caută tovarășa Directoare!”. Mirarea mi-a fost mare, eu o îndrăgeam din tot sufletul pe Directoare, o femeie frumoasă și deșteaptă, apropiată mie. Mereu am fost că un ghimpe în pantof pentru mulți profesori, dar Doamna Directoare știa să mă facă să învăț și să o respect.

Și dânsa mă îndrăgea, cred că pentru nebunia mea, veselia, îndrăzneala și nu în ultimul rând, istețimea mea. Eram tare curioasă, ce s-a întâmplat de mă caută pe mine, orice ar fi, eu nu am făcut nimic… M-am dus la cabinetul doamnei și am bătut timid în ușa. Mi-a deschis, m-a poftit în cabinet și am citit alarmă pe chipul ei. Simțurile mi s-au pus în alertă și când s-a dat la o parte din ușa, mi-a apărut în față un bărbat.

Un bărbat nici gras, nici slab, nici înalt, nici scund, nici blond, nici brunet, genul de persoană pe care o vezi pe stradă și nu o recunoști. Directoarea mi-a spus doar să iau loc și a ieșit. Am rămas doar eu cu bărbatul, în cabinet. S-a prezentat Popescu, mi-a zis că e nustiuce grad de Miliție, și a început să mă învăluie cu întrebări și zâmbete. Că a auzit că-mi plac filmele și cărțile polițiste (cui nu-i plăceau….?), că sunt despteaptă, că arăt bine, că sunt bună la sport, că sunt isteață și după ce m-a periat bine, m-a întrebat dacă , în viitor, aș vrea să lucrez în Miliție. Eu eram setată pe răspuns “Daaaaaa…..”. La tot ce m-a întrebat, eu am răspuns cu invariabilul “Daaaaaa…..”

Apoi mi-a zis că o să vină o dată pe luna la liceu iar eu să-i spun ce eleve au prieteni străini, de exemplu, ce profesor defăimează Partidul, ce profesor are prieteni în străînătate, chestii simple , ce colegă are ciorapi “de afară” etc.

Eu, “Daaaaaaa….”. Iar ce era foarte important , era să nu spun nici pâs nimănui. Nici mamei, nici tatei, iar dacă sună acasă cineva cu numele de Drăgan, să mă dea la telefon fără întrebări. “Daaaaaa…….!”

Și a plecat. Am plecat și eu acasă și primul lucru pe care l-am făcut a fost să povestesc părinților. Ei s-au sfătuit și mi-au zis să mă duc de câte ori mă caută Popescu asta și să vorbesc mult, dar să nu spun nimic. Ok. Zis și făcut….M-a căutat câteva luni, conștiincios, la liceu, iar eu am turuit vrute și nevrute, dar nimic concret. Încetul cu încetul, vizitele s-au rărit și a dispărut.

Mult timp am tresărit la fiecare telefon, dar Drăgan nu a sunat niciodată.

Evenimentul Istoric, acum la punctele de difuzare a presei și online pe www.agoramag.ro.