România, mai de temut decât SUA! „Cineva care se întâmpla a fi la Majestatea Sa (Kaiserul Wilhelm) în momentul în care România a declarat război și, de asemenea, când știrea despre declarația de război americană a fost cunoscută, m-a asigurat că, la cea dintâi veste, Kaiserul a intrat în cameră agitat, alb precum coala de hârtie, cu genunchii tremurând și a zis: Totul e pierdut, aș face mai bine dacă aș abdica imediat!”

„Pe când, cu ocazia celei de a doua vești, el și cei din jurul său erau veseli și ziceau: Nu face nimic, America nu ar putea niciodată să-și transporte trupele, din cauza submarinelor.”

Cu aceste cuvinte relatează Constantin Kirițescu enorma emoție pe care intrarea României în război a declanșat-o în Germania. S-au scris până acum mii de pagini despre tratativele îndelungate pe care România le-a dus înainte de a intra în Primul Război Mondial, s-a vorbit îndelung despre presiuni și oportunități, despre Consiliile de Coroană și pregătirea oștirii, dar foarte puțin despre furtuna pe care a declanșat-o în rândul inamicului hotărârea românilor de a elibera Transilvania.

România, mai de temut decât SUA! Consternare la Viena și Berlin

Iată cum povestește istoricul Constantin Kirițescu în „Istoria Războiului pentru Reîntregirea României 1916-1919” momentul înmânării declarației de război.

La ora 9 seara (28 august 1916 n.r.), ministrul nostru la Viena se prezenta la Palatul Ministerului de Externe din Ballplatz și, în lipsa ministrului Burian, depunea în mâna funcționarului de serviciu un document de o extremă importanță. Era declarația de război pe care Regatul României o făcea Imperiului Austro-Ungar; ea era iscalită de titularul Ministerului de Externe al României, Em. Porumbaru, care, în timpul tratativelor lui Brătianu cu puterile străine, stătuse în umbră.

Declarația de război făcea întreg procesul legăturilor României cu Tripla Alianță, enumera decepțiile și vexațiunile îndurate, înregistra desființarea alianței prin intrarea în război a Italiei împotriva Austro-Ungariei, care implica și caducitatea obligațiilor României, deplângea tratamentul barbar și încercările de distrugere la care era supus neamul românesc din monarhie, în ciuda legăturilor de prietenie și alianță dintre cele două state.

Un Hohenzollern atacă un alt Hohenzollern

Dar nu numai cuvintele dure ale românilor aveau să-i descumpănească pe conducătorii austro-ungari și germani. Chiar în momentele în care declarația era remisă la Viena, trupele române intrau în Transilvania. În ciuda emoției puternice pe care a resimțit-o împăratul german la auzul veștii, atât germanii, cât și austriecii și ungurii se așteptau ca românii să iasă din neutralitate. În Camera Deputaților de la Budapesta, contele Karoly declara că românii, atacând Ungaria, vor găsi în Carpați nu soldați, ci tigri, care să o apere.

La rândul său, premierul Tisza dădea asigurări că românii nu vor putea pune mâna nici măcar pe un salcâm unguresc. Bravada ungurească ascundea însă o situație disperată. Austro-ungarii și germanii trebuiau să facă eforturi mari să acopere nevoia de trupe a noului front.

Emoția era uriașă nu numai în palatul Kaiserului, ci și în comandamentele militare. Militarilor germani nu le venea să creadă cum e posibil ca „un Hohenzollern să atace un alt Hohenzollern”. “Asupra împăratului Wilhelm această știre căzu ca un trăsnet din cer senin”, nota generalul Cramon.

Vorbe grele despre Brătianu

Disperați, conducătorii celor două imperii au luat măsuri rapide să facă față crizei. A doua zi după declarația de război făcută de România Imperiului Austro-Ungar, Germania își îndeplinește obligațiile de aliat, își recheamă ambasadorul de la București și declară război României. Germanii considerau că românii i-au trădat denunțând tratatul semnat mai întât cu Austro- Ungaria, în care intraseră după aceea Germania și Italia.

Cuvintele pe care cancelarul german Theobald von Bethmann-Hollweg le are la adresa lui Brătianu nu sunt deloc măgulitoare: „Marea lui preocupare a fost să descopere la timp care din tabere are să obțină victoria finală, asta ca să nu acționeze prea târziu (…) După căderea Przemsyl, s-a gândit că e cazul să ajungă la o înțelegere ca să primească o plată ca Iuda pentru trădare, dar negocierile au eșuat. Au eșuat pentru că Rusia dorea să-și mărească imensul imperiu luând și Bucovina, în timp ce România nu numai râvnea la aceeași Bucovină, dar și la tot teritoriul maghiar până la Tisa. Ofensiva rusească din primăvară (1916) l-a făcut pe Brătianu să creadă că va vedea prăbușirea Puterilor Centrale. Ca urmare, s-a decis să obțină o parte din câștig când va începe jefuirea cadavrului adversarului învins.

Frica n-a ținut prea mult

Simultan cu declarația de război este convocat Consiliul Federal al Imperiului. Totodată, se fac schimbări majore în ceea ce privește comanda armatei. Eric von Falkenheyn este înlocuit din funcția de șef al Marelui Stat Major, după doi ani în care condusese operațiunile militare.

În locul lui este numit Paul von Hindenburg. Falkenheyn a fost acuzat că nu a a prevăzut intrarea României în război și nu a luat toate măsurile de prevedere pentru această eventualitate. În realitate, puternicul generalissim reușise să-și facă foarte mulți adversari, care îi reproșau ofensiva ruinătoare de la Verdun și faptul că nu credea în posibilitatea unei victorii și pleda pentru o pace de compromis.

Împăratul avea însă și alte motive să-l prefere pe mareșalul Hindenburg. Acesta se bucura în rândul armatei și al populației de o încredere oarbă. Falkenheyn nu prea avea însă ce să-și reproșeze. Spionajul austro- german în România știa de tratativele României cu Antanta, iar contele Czerin anunțase cu mare precizie când va intra țara noastră în război.

Planurile contra României

Chiar dacă aceste vești erau considerate exagerate de cartierele generale ale armatelor inamice, care considerau că românii vor aștepta să-și strângă recoltele de pe câmp, Falkenheyn își făcuse temele. Încă de pe 29 iulie, exact cu o lună înainte de intrarea românilor în Transilvania, avusese loc în cartierul german de la Pless (Silezia) o reuniune între generalul Falkenheyn, generalul Hotzendorf, șeful de Stat Major al armatei austro-ungare și colonelul Gancev, delegatul militar bulgar. Tema discuțiilor- posibila intrare a României în război și măsurile care se impun în această eventualitate.

Cu această ocazie, s-a încheiat o convenție militară, la care peste o săptămână a aderat și Enverpașa, în numele Turciei. Planul convenit a fost, de altfel, păstrat în linii mari și de noul comandament Hindenburg-Lundendorff, pentru că pleca de la ideea naturală că ofensiva românească va viza Transilvania. Astfel, germanii și aliații lor ar putea lovi fără teamă peste Dunăre sau în Dobrogea, pentru că aici românii se lăsau descoperiți.

Campania din Transilvania

Pe această bază, inamicii au schițat planul. În eventualitatea că românii vor ataca în Transilvania, armatele lor vor ataca în Dobrogea, păstrându-se în defensivă în Transilvania până ce vor putea aduce acolo trupele necesare. Se luaseră și măsuri în vederea punerii în practică a acestor decizii. Astfel, mareșalul Mackensen a fost lăsat la Sofia și i s-a adus la cunoștință că va dispune în totalitate de trupele bulgare, germane și turcești care se vor aduna în nord-estul Bulgariei.

Sarcina de a apăra Transilvania i-a fost încredințată generalului austroungar Arz von Straussemberg. S-a format în acest scop Armata 1 Austro- Ungară formată, la început, din trei divizii și trei brigăzi de infanterie. Erau trupe slabe, care fuseseră învinse pe frontul rusesc sau pe cel italian, dar care au fost completate cu trupe locale, miliții, jandarmerie, grăniceri, dar și mineri din regiunea graniței.

N-a fost să fie…

Planul austro-ungar inițial prevedea întărirea liniei Mureș-Târnava Mare, spre care austro-ungarii și germanii trebuiau să se retragă în ordine, provocând românilor pierderi cât mai mari. Ca urmare, Linia Mureș-Târnava Mare a fost întărită puternic prin lucrări de fortificare, iar trupele germane de căi ferate au mărit gările și au construit rampe pentru a permite aducerea trupelor pentru contraofensivă. În primele zile ale confruntării, raportul numeric ne era net favorabil.

Cele trei armate române aflate în ofensivă numărau aproximativ 440 000 de ostași, în vreme ce armatele austro-ungare și germane abia ajungeau la 70 000 de oameni. Din păcate, însă, superioritatea numerică nu ne-a fost de mare folos. Prea multe erau deficiențele armatei, iar vulnerabilitatea din sudul țării și-a pus greu amprenta pe campania, la început victorioasă, din Transilvania.