Evenimentul Zilei > Istoria secreta > Istoria secretă. ”Ochii cât sarmaua” pe Țăranul și Șarpele! Cum a fost prins un ofițer român de informații când vindea informații secrete
Istoria secretă. ”Ochii cât sarmaua” pe Țăranul și Șarpele! Cum a fost prins un ofițer român de informații când vindea informații secrete

Istoria secretă. ”Ochii cât sarmaua” pe Țăranul și Șarpele! Cum a fost prins un ofițer român de informații când vindea informații secrete

Un lucrător al unui serviciu românesc a fost prins în timp ce vindea informații secrete unui agent străin dintr-o întâmplare.

”Întâmplarea” este descrisă cu talent de fostul șef al echipei de filaj, ajuns între timp general al serviciului.

Povestea, din anii comunismului, am găsit-o în paginile numărului 8 al revistei Vitralii, a Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din SRI.

Dincolo de pitorescul situațiilor descrise – de exemplu, cum un puradel era să dea peste cap misiunea de filare a unui agent strain – dosarul deschis după depistarea ofițerului ridică eterna problemă de după dărâmarea Cortinei de Fier: eroi sau trădători? Ce au fost cei care au pactizat cu dușmanul din acele vremuri, devenit apoi partener?

 O zi din viața unei echipe de filaj

 Autor: General de brigadă (rtg) Vasile Coifescu

 Era un mijloc de toamnă blândă, care îndemna la pace şi tihnă. Frunzele arămite ale copacilor reflectau o lumină caldă asupra oamenilor care alergau încoace şi încolo cu treburi sau care se plimbau liniştiţi, căutând parcă să mai adune în corp un dram de căldură, ca o rezervă în faţa iernii care avea să vină.

Şi oamenii din echipa de filaj pe care o conduceam păreau mai veseli. Ei aveau însă şi un motiv în plus: conduceam la aeroport un diplomat străin, cadru al unui serviciu de informaţii.

Acesta, spre deosebire de aproape toţi colegii lui de breaslă, îşi făcuse obiceiul de a ne şicana ori de câte ori avea ocazia.

Era probabil mai nou în meserie şi nu îşi însuşise un principiu simplu: nu supăra filajul, pentru că altminteri vei avea o viaţă grea.

Într-adevăr, el pleca din ţara noastră fără nici o „realizare”, şi, în plus, se pare că şi înainte de termen. În sinea noastră ne spuneam că, mai mult ca sigur, şi noi contribuisem la revocarea lui precipitată. L-am condus fără probleme „pe ultimul drum”, adică la aeroportul Otopeni, am aşteptat să decoleze avionul şi am răsuflat uşuraţi.

Ne îndeplinisem misiunea.

Parafrazând titlul filmului „Am văzut ţigani fericiţi”, film care fusese în vogă cu ceva vreme în urmă, pe la începutul anilor ’70, miam zis: „Iată că există şi filori fericiţi!”

Aşa se face că imediat după prânz eram cu toţii în sediu. Am redactat rapid documentele necesare, dar am constatat că până la încheierea programului ne mai rămăsese ceva timp liber.

– Măi flăcăi, se auzi vocea puţin răguşită a colegului nostru Flaviu, un ardelean simpatic şi inimos, ce-ar fi să mergem să vedem ce mai face prietenul nostru „Ţăranul”?

Aici cred că ar fi necesar să fac o mică paranteză. Unitatea informativă ne adresa cererea de punere în filaj a unui obiectiv aflat în lucru, pe o perioadă precis determinată şi limitată de regulă la câteva zile, atunci când stabilise că urmau să se producă momente operative deosebite în legătură cu acesta: contacte de interes, reacţia după recrutare etc.

În afara acestor perioade, obiectivul rămânea o perioadă mai lungă de timp în aşa numitul „filaj de studiu”, durata acestei modalităţi de lucru fiind stabilită, şi ea, tot de către unitatea informativă.

Ce însemna „filajul de studiu”?

Atunci când o echipă devenea liberă pentru o perioadă limitată sau când, în perimetrul în care acţiona, apărea un obiectiv avut de asemenea în lucru, prin ordinul şefului de echipă se trecea la preluarea în filaj a persoanei respective.

Nu voi intra în detalii de strictă specialitate, dar este limpede ce avantaj deosebit se creează atunci când un cadru de informaţii sau o legătură a sa, după ce au făcut ore în şir verificări şi autoverificări şi s-au convins că „sunt curaţi”, sunt dintr-o dată strânşi în plasa deasă a filajului.

Fără să-şi dea câtuşi de puţin seama de aceasta.

Acestea fiind spuse, să revenim la „Ţăranul” nostru.

„Ţăranul” era, fără îndoială, cadru al unui serviciu de informaţii străin, aflat în ţara noastră sub acoperire diplomatică.

Considerente politice impuneau tratarea lui cu maximă precauţie, filajul având indicaţia expresă mai degrabă să îl lase să se piardă decât să se deconspire activitatea de supraveghere a sa.

O scurtă convorbire telefonică m-a pus la curent cu faptul că în ziua respectivă „Ţăranul” fusese la birou numai până la ora 11. Apoi a plecat în oraş, cu treburi aparent banale, dar nu tocmai bine justificate, ceea ce lăsa impresia că urma să aibă o acţiune operativă şi se verifică atent: a mers la Clubul Diplomatic, apoi la câteva librării, s-a plimbat cu maşina prin oraş, aparent fără un scop precis, alternând zonele aglomerate cu cele libere.

Era clar că individul „pregăteşte ceva”. Cum echipa care îl avea în sarcină nu dispunea în ziua respectivă decât de o singură maşină, filajul a trebuit să fie întrerupt.

– Preluăm noi, am informat dispeceratul. După care, adresându-mă colegilor, le-am spus: Măi băieţi, „Ţăranul” nostru e liber ca pasărea cerului prin Bucureşti. Ba mai mult, se pare că se verifică atent în vederea unei activităţi operative.

– No, dară, bombăni nemulţumit Flaviu, cătăm acuma acu-n carul cu fân. Mai bine-l aşteptăm acolo unde l-am pierdut ultima dată.

– Tu vrei să-ţi duci copiii duminică la Circ şi nu ştii programul, râse un coleg pus mai mereu pe şotii.

Din nou se impune o precizare: „Ţăranul” fusese lăsat din filaj (ziceam noi) sau se rupsese de filaj (cum probabil zicea el) într-o zonă oarecum aparte în acel timp.

Începând din spatele blocurilor nou construite pe şoseaua Ştefan cel Mare şi până către strada Mihai Eminescu, pe o lăţime de şase-şapte străzi, câteva mici blocuri sau vile cochete păreau că plutesc pe o baltă alcătuită din gospodării cu curte, cu mai multe familii adunate la un loc, un procent însemnat dintre locatari fiind cei de o etnie căreia astăzi i se zice rromă. Şi acum pe Fecioarei, Ghiocei, Răspântiilor, Dogarilor sau Fierarilor mai pot fi văzute grupuri-grupuri de oameni care îşi pierd vremea pe scăunele la poartă, mâncând seminţe în muzica revărsată cu generozitate dintr-un aparat aşezat pe pervazul ferestrei, undeva pe la mijlocul curţii.

– Bine, încercai eu să împac spiritele, încercăm să periem principalele căi de acces vreme de o oră. La şase intrăm în dispozitiv de supraveghere a zonei ăsteia nenorocite.

Scontam că „Ţăranul” va face greşeala de a folosi un traseu de autoverificare la care mai recursese cu succes şi altădată.

Cine spune că în activitatea de filaj, în munca operativă în general, norocul n-are nici un rol, acela minte. Depinde doar cât de pregătit eşti să foloseşti şansa care ţi se oferă sau cât de puternic eşti ca să nu te laşi doborât de vreun insucces.

Numai eu ştiu câte obiective am pierdut, dar am reuşit să le găsim în doar câteva minute. Pentru aceasta este nevoie de o pregătire profesională temeinică, de o colaborare bine rodată şi pusă de multe ori la încercare între membrii echipei, de o cunoaştere până la cele mai mici detalii a oraşului.

Şi, îndrăznesc să adaug, de puţină şansă.

Se lăsase bine seara, aşteptam de ceva vreme, când aud clar în staţie:

– Gata! Intră pe bulevardul Lacul Tei! Rămâne la mine! Am chemat cele două echipe care asigurau intrările dinspre străzile Mihai Eminescu şi Tunari, strângând astfel plasa.

– A parcat maşina şi intră în parcul Circului, se auzi după câteva minute, în staţie, vocea colegului care ni-l pusese pe tavă.

– Al nostru eşti, Bibicule, zise Flaviu şi coborî din maşină. Imediat îl urmă şi Costică, celălalt membru al echipei.

Oamenii îşi ştiau rolurile şi nu mai era nevoie să le spună cineva ce să facă. O explicaţie în legătură cu exclamaţia lui Flaviu, s-ar cuveni, poate. Atunci când este vorba de filajul pe jos, filorii noştri, care erau aproape toţi foarte bine pregătiţi, făcând din această meserie o artă, nu puteau fi bătuţi, nu puteau fi păcăliţi, indiferent câte cursuri ar fi absolvit obiectivul. Aşa se face că oricâte autoverificări şi-a făcut „Ţăranul”, privind în urma sa în vreme ce străbătea parcul Circului, el nu a putut descoperi nimic, filajul făcându-se „din faţă”.

Astfel a ajuns în şoseaua Ştefan cel Mare. Apreciind corect particularităţile acţiunii, filorul numărul 1 transmite:

– Băieţi, OKS, că eu fac pe prima la dreapta, pe Ghiocei şi intru în primul bloc pe stânga.

„OKS” era un mic cod stabilit între noi, însemnând „ochii cât sarmaua” pentru că filorul de pe primul plan urma să iasă temporar, lăsând supravegherea în sarcina celorlalţi.

Culmea ghinionului pentru „Ţăran”, şi el intră pe aceeaşi stradă, Ghiocei.

– Nu mai veniţi, că e la mine! se auzi din nou în staţie vocea numărului 1.

Intrat pe strada Ghiocei, „Ţăranul” s-a oprit o clipă pentru a observa dacă nu vine cineva în urma lui. Nu venea nimeni. El era aşteptat, nu urmărit.

Ajungând la colţul străzii Năstase Pamfil, perpendiculară pe Ghiocei, „Ţăranul” a privit atent de-a lungul acesteia şi şi-a continuat deplasarea, de acum mergând însă foarte, foarte încet. După câteva momente doar, de pe strada Năstase Pamfil a apărut un individ cu geacă de culoare închisă, cămaşe roşie şi pantaloni jeans.

El a intrat pe strada Ghiocei şi a luat-o pe urmele „Ţăranului”. Filorul numărul 1 şi-a dat seama că cei doi sunt în legătură, a comunicat aceasta şi a plecat după ei, mergând pe trotuarul opus.

Nu a parcurs astfel mai mult de 15-20 de metri când cei doi au intrat într-o zonă de beznă (becurile funcţionau din doi în doi), undeva în dreptul unui copac gros.

Exact în acest moment de cumpănă, dintr-o curte de vizavi iese o femeie grasă, cu fuste largi care ajungeau până la pământ şi erau încărcate cu tot felul de volănaşe. Ea începe să strige:

– Adrianeee, Adiţă, unde eşti, drace, până la ora asta!?

– Aici, mamă, cu Neluţu, ţipă Adrian, un ghindoc subţirel de vreo patru-cinci ani, de la o poartă aflată chiar lângă filor.

– Treci acasă că te sparg în bătaie!, nu se lăsă convinsă femeia cea grasă.

Filorul numărul 1 se întoarse spre copil şi îi zise:

– Hai, băi, drace mic, că te duc eu la mă-ta şi scapi de chelfăneală.

Şi fără a mai sta la discuţii îl luă în braţe şi trecu astfel strada. În spatele copacului cel gros, „Ţăranul” şi cetăţeanul cu cămaşă roşie discutau aprins.

– Uite, l-am adus, dar să ştii că i-am promis că n-o să-l baţi, zise filorul râzând.

– Nu-l băteam io nici aşa, da’ trebă să mai ţip la ei din când în când, să ştie un pic şi de frică. Că tat-su-i mai mult plecat şi pe capu’ meu sunt toate… Că şi-acu, uite şi matale că ceasu-i aproape nouă şi el nu era acasă…

Femeia vorbea şi vorbea… Şi pe măsură ce îşi prezenta argumentele ridica tot mai mult vocea, dorind să fie cât mai convingătoare. Filorul o asculta, încurajând-o monosilabic să continue, dar era atent şi la cei doi, doar-doar o prinde şi vreo frântură din conversaţia lor. N-a fost să fie aşa. Brusc, ei şi-au dat mâna, „Ţăranul” şi-a continuat drumul către strada Mihai Eminescu, iar legătura lui, botezată pe loc „Şarpele”, a plecat trecând chiar pe lângă filor.

Ţinea capul în pământ şi părea cu gândurile aiurea. În mod limpede, discuţia îl marcase.

– Ei, hai că mă duc şi eu într-ale mele. Vă aşteaptă ăla micu’!.., zise filorul numărul 1.

– Dacă n-o fi şi adormit, râse femeia. Abia scap să-i mai dau să mănânce…

Filorul plecă înapoi pe Ghiocei, avertizând echipa să preia legătura „Ţăranului”.

În toate lucrările care vor urma din acel moment înainte, acesta va purta numele de „Şarpele”.

Cât despre „Ţăran”, acesta a fost lăsat în pace. Scopul zbuciumului său de peste zi devenise evident. „Şarpele” nu a ieşit însă direct în şoseaua Ştefan cel Mare. A preferat o aşa-zisă nouă verificare, trecând printr-un labirint de alei din spatele blocurilor, apoi printr-un hol de bloc care avea ieşirea pe trotuarul şoselei. Ajuns în faţa IGP, s-a urcat într-o maşină roşie şi… dus a fost.

Nu l-a urmărit nimeni. Aveam numărul maşinii, ştiam cum arată „Şarpele”, nu avea rost să riscăm în continuare. A fost aceasta decizia corectă? A fost! Numai cei din teren ştiu cât de rapid trebuie să gândeşti în asemenea situaţii şi ce răspundere îţi asumi atunci când iei o asemenea hotărâre.

A doua zi, toţi membrii echipei au fost convocaţi la conducerea Direcţiei de Contraspionaj pentru a identifica, individual, fotografia celui care, în seara precedentă, se aflase la volanul autoturismului de culoare roşie.

Fotografia era amestecată printre altele asemănătoare. Toţi au indicat aceeaşi persoană. „Şarpele” a fost luat în lucru.

Peste aproximativ un an a fost arestat. Fiind ofiţer în cadrul Departamentului Securităţii Statului, a fost judecat de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti. 

A fost condamnat la degradare militară şi 20 de ani de închisoare pentru infracţiunea de trădare de ţară prin transmiterea de secrete, conform art. 157 al. 1 din Codul Penal.

Nu a făcut cine ştie ce puşcărie, pentru că după evenimentele din decembrie 1989 a fost scos din ţară.

Nu a fost încă decorat. Probabil că se aşteaptă avizul CNSAS.

Sura foto: bucurestiuitat.wordpress.com

Caută revista Evenimentul istoric la chioșcuri sau abonează-te pe agoramag.ro

Informaţiile publicate de evz.ro pot fi preluate de alte publicaţii online doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.