Evenimentul Zilei > Istoria secreta > Istoria secretă. Mareșalul Antonescu: Armata Română nu ar lupta împotriva Puterilor care au creat România Mare
Istoria secretă. Mareșalul Antonescu: Armata Română nu ar lupta împotriva Puterilor care au creat România Mare

Istoria secretă. Mareșalul Antonescu: Armata Română nu ar lupta împotriva Puterilor care au creat România Mare

Pe 1 iunie 1946, în baza unei sentințe definitive, era executat mareșalul Ion Antonescu, unul dintre puținele personaje ale României care nasc puternice controverse.

Se împlinesc astfel exact 75 de ani de la un eveniment care nu a fost contestat nici în timpul deceniilor de comunism, era și imposibil, el atacând armata URSS, nici după, Antonescu luptând alături de forțele naziste.

Așa că despre acest personaj, cu rol crucial la un moment dat, rămâne doar să adunăm date și să le comparăm cu concluziile oficiale luate deja asupra sa.

Informații prețioase despre perioada în care Ion Antonescu au apărut din declarațiile date de Eugen Cristescu în timpul anchetei desfășurate după ce Ion Antonescu și cei mai apropiați colaboratori ai săi au fost arestați.

Cristescu a fost șeful Serviciului Special de Informații pe tot parcursul aflării mareșalului la putere. Un fapt, remarcat de noi și cu ocazia unui serial despre acest personaj influent prin forța informațiilor deținute apărut pe site-ul evenimentulistoric.ro, este că, deși aflat în detenție la Moscova și apoi la București, amenințat cu moartea, Cristescu nu a dat nici măcar o declarație împotriva lui Antonescu.

Condamnat la moarte în procesul mareșalului, Eugen Cristescu este cruțat de Regele Mihai, la cererea socialistului Lucrețiu Pătrășcanu, care avea să primească de la fostul șef de serviciu secret liste de agenți străini.

În 1950, Cristescu moare în detenție.

Iată mărturia despre cele mai controversate decizii ale lui Ion Antonescu. Vă reamintim, când justifica trecerea Prutului de către trupele românești, Cristescu era deținut de bolșevici și viața sa era la cheremul lor.

Totuși:

1950 aprilie 7 – Declarația (3) a lui Eugen Cristescu, fostul Director General al SSI, aflat în detenție pe viață, despre activitatea instituției pe care a condus-o în perioada 15 noiembrie 1940 – 23 august 1944. 

DECLARAȚIE 

Subsemnatul Eugen Cristescu, cu ultimul domiciliu în București, str. Lirei, nr.5;

La întrebarea Dvs.: – „Care sunt motivele concrete pentru care Ion Antonescu și Iuliu Maniu urmăreau să provoace o intervenție directă anglo- americană – prin debarcări pe teritoriul român – în momentul când era iminentă eliberarea țării de Armata Sovietică?“

Voi formula un răspuns în cadrul unei dezvoltări mai largi, întrucât sunt cauze mai vechi care au creat și întreținut anumite situațiuni, mentalități și psihoze politice ce au lăsat urme în vechea concepție și așezare din România, cum și cauze contemporane intențiunilor la care se referă întrebarea Dvs.

– Fără a scuza sau acuza pe cineva, ne vom limita la constatarea situațiunilor de drept și de fapt, pe baza datelor cunoscute, a informațiilor obținute, cum și a relațiunilor căpătate prin legăturile cu factorii politici determinanți în problema de care ne ocupăm.

– În expunerile ce urmează voi căuta a respecta obligațiunea celei mai stricte obiectivități, lăsând factorilor ce au dreptul de critică și apreciere toată libertatea de a face deducțiile ce se impun și a trage concluziile de rigoare.

– Pentru lămurirea subiectului propus, consider necesar să evoc aducerea aminte a unor fapte din trecut care au influențat natura relațiunilor dintre România și U.R.S.S. cât și cu Puterile Occidentale.

După cum se știe, tratatele de pace, semnate după primul război mondial, au consfințit și garantat fruntariile României, în

limitele cărora a fost înglobat un teritoriu litigios asupra căruia se ridica dreptul de apartenență când de o parte, când de alta.

Schimbările intervenite în structura politică și socială a U.R.S.S. erau considerate inconvenabile vechii așezări din țara noastră, care se temea de această influență dintr-un stat cu care aveam frontiere comune.

Aceste situațiuni au contribuit – multă vreme – la menținerea unor relațiuni reci între România și U.R.S.S., ba chiar și la lipsa unor legături diplomatice sau cel puțin de bună vecinătate. 

 Aceste raporturi au fost create – și destul de târziu – prin înțelegerea lui Nicolae Titulescu. După înlăturarea lui Titulescu din calitatea de exponent al politicii externe a României, și nu se știe dacă în mare măsură n-a contribuit la acest act însuși acțiunea lui de apropiere de U.R.S.S., alți oameni politici români nu s-au mai străduit să adâncească și să dezvolte raporturile României cu U.R.S.S.

Organismele politice ce dezvoltau în țara noastră o ideologie similară celei din U.R.S.S. au fost adesea dizolvate și nevoite să treacă în ilegalitate.

Activitatea membrilor lor a fost supusă sancțiunilor judiciare. Incidența legiuirilor penale în această materie nu apăsa atât de mult asupra activității lor în ordinea internă, ci pentru relațiile lor cu Sovietele.

În schimb raporturile României cu Franța, U.S.A. și, în special, cu Marea Britanie au căpătat o vastă dezvoltare.

Investițiile de capitaluri s-au făcut pe o scară din ce în ce mai largă și, drept urmare, s-au instalat în țară un mare număr de

tehnicieni, comercianți, industriași etc. care au creat relațiuni tot mai strânse cu toată pătura conducătoare românească. Influența lor s-a resimțit adesea în toată orientarea politicii românești, deoarece mulți exponenți politici aveau și legături strânse cu capitalurile și societățile create după război în România.

În aceeași ordine de idei, nu trebuie neglijat faptul că foarte mulți intelectuali români și-au făcut cultura în Occident. Din complexul tuturor acestor circumstanțe trebuie să constatăm o rezervă față de puterea din Răsărit și relațiuni cât mai

strânse cu Puterile din Occident.

– La menținerea atitudinii rezervate față de U.R.S.S. a contribuit, în bună măsură, și propaganda care s-a făcut împotriva Sovietelor, ani de zile, în Europa, alimentată de toate statele din Apus cât și de Biroul internațional anticomunist de la Geneva.

Din 1933, propaganda germană a dus o ofensivă viguroasă contra Sovietelor.

Ea s-a răspândit și prin mișcările de extremă dreaptă, cu atitudini antisovietice, care au activat intens și în România.

După începerea campaniei în Est în iunie 1941, temele de propagandă lansate de germani au fost îmbrățișate și în România și răspândite cu o mare dezinvoltură. Presa și literatura antisovietică au consumat valuri de cerneală și de hârtie, răspândind teamă de schimbări politice și sociale în interior în cazul prezenței trupelor sovietice pe teritoriul român.

Toată această acțiune a lăsat urme și a făcut convingeri, creând o psihoză politică specială împotriva U.R.S.S.

– Aceasta era situațiunea de fapt, neutralitatea și atitudinea

unei bune părți din pătura conducătoare românească în momentul când trupele sovietice se apropiau de teritoriul român și când circumstanțele de ordin militar și internațional au constrâns guvernul român să înceapă tratative de armistițiu.

– De ce a fost desemnat Barbu Știrbey pentru conducerea tratativelor de Armistițiu? Era descendent dintr-o veche familie boierească, înrudit cu Brătienii. Liberal ca convingere politică, a făcut parte din oculta politică de la Palat sub Regele Ferdinand. 

 A servit drept șef de guverne-tampon în situații critice politice pentru liberali. Adversar hotărât al ex-regelui Carol II și, deci, bun prieten cu Iuliu Maniu. Mare industriaș, mare proprietar și reprezentant al marii finanțe. Ca președinte al Societății Reșița și mare acționar la alte societăți, avea vechi relațiuni cu firmele engleze furnizoare de arma- ment Wickers și Armstrong.

Vorbea la perfecție limba engleză și dispunea de suficientă abilitate pentru tratative diplomatice. Atât personal, cât și prin ginerele său Boxhal, avea și întreținea legături cu oamenii politici din lumea engleză. Barbu Știrbey întrunea, deci, toate elementele rezultate din vechea concepție politică, economică și socială. Alegerea lui s-a făcut de Iuliu Maniu și Dinu Brătianu și apoi a fost acceptat și de Ion Antonescu. Mihai Antonescu a avut mai multe conversații prealabile cu Știrbey, urmate de o întrevedere cu Ion Antonescu. El plecase ca delegat al opoziției, însă cu știința și concursul lui Ion și Mihai Antonescu.

– Sediul acestor tratative a fost ales la Cairo, pentru o serie de considerațiuni, încadrate în aceeași ordine de idei. Localitatea se găsea sub suzeranitatea engleză și acolo funcționa Comandamentul Interaliat, general Wilson. Maniu păstrase legăturile cu englezii după plecarea lor din țară la Istanbul și apoi la Cairo, unde erau concentrați toți englezii ce activaseră în România – în special în petrol – și unde aveau mari interese și vechi legături cu oamenii politici români.

Comunicând lui Iuliu Maniu cele spuse de Antonescu că are o propunere pentru tratative directe cu U.R.S.S. la Stockholm, acesta mi-a răspuns că este mai indicat ca tratativele de armistițiu să se facă la Cairo pe mână anglo-americană și cu concursul lor. 

 Aceștia urmau să medieze între România și U.R.S.S. și să intervină în cursul discuțiunilor pentru găsirea unor soluțiuni acceptabile de ambele părți.

În realitate, această procedură a fost de lungă durată și nu a condus la rezultatele așteptate.

– Cum întreaga operațiune a tratativelor de armistițiu a fost concentrată la Comandamentul interaliat de la Cairo, desigur că și reușita ei ar fi constituit un succes anglo-american.

– Din faptul că s-a recurs la concursul anglo-american pentru perfectarea acestor tratative, dublat de afirmațiunile lui Chastelain că a fost trimis să găsească soluțiile și legăturile necesare pentru ieșirea României din război, a izvorât și dorința lui Antonescu de a prefera prezența trupelor anglo-americane pe teritoriul român, în locul celor sovietice.

– Ion Antonescu fusese atașat militar la Londra și avea și unele legături cu personalități engleze. –

Între trupele române și cele sovietice fusese un război efectiv și, deci, era de presupus că au rămas resentimente reciproce, ceea ce era și inconvenabil și s-ar fi putut evita prin prezența trupelor anglo-americane. Așa credea Antonescu.

– Cum însă Antonescu avea rezerve morale, cât și ca militar, să părăsească pe fostul aliat, o debarcare a trupelor anglo-americane pe teritoriul român i-ar fi servit la justificarea abandonării luptei alături de Germania și la ieșirea din alianță.

Întrebând odată pe Antonescu ce ar face în cazul când ar fi surprins de o debarcare a trupelor anglo-americane la Constanța, acesta mi-a răspuns: „Aș aviza imediat pe Hitler că înțeleg să depun armele și să încetez lupta. Aceasta deoarece îmi dau seama că Armata Română nu ar lupta împotriva Puterilor care au creat România Mare după primul război mondial“.

– În afară de motivele de ordin militar, expuse mai sus, pentru care Antonescu ar fi preferat prezența trupelor anglo-americane în locul celor sovietice, mai existau o serie de motive de ordin economic și financiar, care angrenau însă o bună parte din organizațiunile și factorii politici români.

Prezența trupelor anglo-americane în România ar fi fost urmată de o epocă de refacere și amplificare a vechilor legături economice și financiare.

S-ar fi făcut noi investiții de capitaluri pentru refacerea industriilor distruse de bombardamente, cum și în comerț, ceea ce deschidea un vast câmp de afaceri și câștiguri. Reprezentanții marii finanțe și-ar fi refăcut creditul și influența lor politică, iar consiliile de administrație ale societăților nou create ar fi înglobat mulți din partizanii politici ai vechilor partide.

– Un motiv, mai puternic, pentru care s-ar fi preferat prezența trupelor anglo-americane față de cele sovietice era păstrarea statu-quo-ului politic și social.

Venirea trupelor sovietice în România aducea o nouă ideologie și o nouă concepție politică, cum și exemplul unei noi construcții sociale. 

Vechile organisme politice și vechea structură socială se temeau să nu fie înlocuite de noua doctrină și așezare politică și socială. De aceeași teamă erau cuprinși și reprezentanții marii proprietăți, ai marii finanțe, marii industrii și magnații comerțului. Cunoscute fiind legăturile exponenților vechii politici cu aceste instituții, care formau în bună parte suportul lor de susținere și rezistență, era normal ca toți reprezentanții vechilor așezări să-și vadă situația lor prejudiciată prin prezența trupelor sovietice în România.

– În afară de motivele de ordin militar, expuse mai sus, voi mai cita problema răspunderilor legate de declanșarea și purtarea Războiului în Răsărit. Prima parte a campaniei între Prut și Nistru s-ar fi căutat să fie justificată prin rațiuni de revendicări teritoriale.

Sub presiunea aliatului mai puternic, războiul a continuat până în Volga.

Motivele de ordin militar ce s-ar fi invocat – drept justificare – erau foarte relative și discutabile.

În plus, continuarea războiului peste Nistru s-a soldat cu importante pierderi de oameni și pagube, în interiorul țării, provocate de bombardamentele aeriene.

Problema răspunderilor mai rezulta însă și din comportarea trupelor operative în raport cu regulile prescrise de Dreptul Internațional asupra purtării războiului. Se spera ca, prin prezența trupelor anglo-americane pe teritoriul român, cât și prin intervențiunile ce s-ar fi făcut de către factorii politici anglo-americani să se obțină o atenuare a răspunderilor. – Acestea sunt, în general, motivele de ordin militar, politic, social și economic pentru care se urmărea să se provoace o intervenție – directă – anglo-americană pe teritoriul român.

– Cum operațiunea trebuia să fie pregătită, prin noi tratative și

de lungă durată, situația a fost tranșată prin intervenția hotărâtoare a trupelor sovietice. Aceasta îmi este declarația pe care o dau și semnez de bună voie.

 

  1. Eugen Cristescu 7 aprilie 1950

Text extras din Arhiva C.N.S.A.S., vol. 39, f. 127-132