În anii ’80, tinerii mergeau la „ceaiuri“. Toate petrecerile purtau acest nume cinic şi conspirativ.
„Ceaiurile“ le dădeau cei care aveau ceva de sărbătorit. Ţin minte că noi, puştii, ne distram în sufragerie, iar părinţii stăteau de pază în bucătărie. Iar pe „bătrâni“ îi caracterizam în funcţie de cât de „de treabă“ erau. Ne lăsau să fumăm, să bem, ne lăsau să dansăm „blues“ cu fetele. Astea erau „ceaiurile“. Cluburile nu existau şi nici nu le simţeam lipsa.
Ieri s-au împlinit 18 ani de la ultimul discurs cu public al lui Nicolae Ceauşescu. Astăzi se împlineşte aceeaşi cifră de la fuga cu elicopterul de pe Comitetul Central al PCR. Ăsta da, majorat! Ar trebui organizat un „ceai“ naţional, o petrecere uriaşă prin care să sărbătorim că, într-un fel, atunci ni s-a schimbat viaţa.
Ştiu că majoritatea nu va fi de acord cu petrecerea şi vor întreba dacă „a fost sau n-a fost?“. E o întrebare care revine obsesiv în fiecare an odată cu pregătirile pentru întâmpinarea lui Moş Crăciun. O întrebare la care sunt prea puţini, din ce în ce mai puţini, cei care muncesc să afle răspunsul. Aproape toţi martorii acelor evenimente au unul. E personal, subiectiv, departe de realitate, dar, la naiba, „am fost acolo, deci ştiu cel mai bine“.
Sunt sigur că „adevărul despre Revoluţie“ va fi aflat. Probabil că acest adevăr va ocupa cel puţin trei rafturi bune dintr-o biblotecă, dar, până la urmă, va fi spus şi va fi scris.
De asemenea, sunt sigur că generaţiile martore la acele evenimente nu vor avea parte de acel adevăr, întreg, rotund şi obiectiv. În primul rând, ar dispărea tot farmecul şi ar trebui să renunţăm la adevărurile noastre. Şi ce vom face, despre ce vom vorbi în noaptea de Ajun?
Ce pot să spun eu e că au trecut 18 ani şi acele evenimente mi-au rămas întipărite în minte de parcă ar fi fost arse cu fierul roşu pe creierul meu. Pot povesti în amănunt pe ore, chiar şi pe minute tot ce am avut ocazia să văd, dar îmi povestesc numai mie. Am un sentiment de jenă, de teamă, de ridicol să vorbesc, mai ales cu tinerii, cu cei născuţi atunci sau puţin înainte.
O fată inteligentă şi frumoasă de 22 de ani, fericită că a fost angajată la „Evenimentul zilei“ m-a întrebat: „Tu ce făceai la 22 de ani?“. Am privit-o şi m-am blocat. Mintea alerga undeva în spate, în timp, căutând. Mi-am amintit ce făceam, dar cum să-i spun că aveam armă şi că păzeam fabrica IAUC din curtea Politehnicii de „terorişti“? Cum să-i povestesc despre faptul că am fost la ultimul miting al lui Ceauşescu şi o căutam disperat pe sora mea care era şi ea acolo şi credeam c-o să murim când am văzut puşcaşii de după perdelele CC-ului? Cum să povestesc despre spaima, despre teroarea care au urmat, despre împuşcăturile care au brăzdat noaptea, vreme de săptămâni, cerul oraşului? Cum să-i povestesc despre faptul că m-am bucurat când Ceauşescu a fost ucis şi, dacă aş fi putut, aş fi făcut-o cu mâna mea, fără nicio remuşcare?
De fapt, am tăcut jenat, ruşinat de faptul că ştiu poveşti pe care nu le pot spune fără a cădea în ridicol. Dar, astăzi, la majoratul Revoluţiei, pot să-mi permit să fiu ridicol. În fond, atunci mi s-a schimbat viaţa. Şi n-am regretat niciodată.
De acelaşi autor, citiţi şi blogul „Stockholm 330“, la www.evz.ro/isaila