Emilian Isaila crede ca Eurovisionul, altadata un concurs de "muzica usoara" a ajuns un balamuc, o nebunie totala.
Dupa entuziasmul din jur, banuiesc ca Eurovisionul e ceva important. Imi amintesc cu cata religiozitate un intreg oras isi regla antenele pe bulgari ca sa prinda transmisia Festivalului San Remo. Vecinii plateau si ne uitam si noi gratis. In fiecare an, cu precizia unui ceasornic, vorba unei reclame, avem un scandal la Eurovision. A plagiat Moga. Fetele de la Indiggo exmatriculate pentru ca au intarziat la repetitie, a plagiat nu stiu cine. Si tot asa o tinem saptamani intregi.
Culmea e ca scandalul national se transforma in unul European la momentul finalei. Natiuni intregi protesteaza ca s-au furat voturi, ca de ce au castigat diavolii din Finlanda, ca s-au blocat liniile telefonice etc. Eurovisionul, printre altele, a devenit un exercitiu de vot si de cearta continentala.
Din toata aceasta zarva, se pare ca au de castigat pana la urma si interpretii. Nu trebuie neaparat sa castigi concursul pentru a deveni milionar in euro. Dovada este faptul ca unor solisti de la noi care au ajuns in finala le-a mers foarte bine din punct de vedere profesional dupa ce au fost vazuti de intreaga Europa.
Dar se pare ca goana artistilor dupa succes a aruncat competitia intr-o zona schizoida. Se fac tot felul de aliante intre grupurile muzicale incat privitorul amator nu mai intelege nimic. Pai, ce intelegi dumneata, cititorule, din „New Effect feat. Moni-K”? Iti vine sa crezi sau nu, dar este numele sub care participa cativa muzicieni la concursul Eurovision. Da, sunt romani, desi la prima vedere pare un nume englezesc combinat cu acela al unui luptator de K1.
Cea mai mare realizare din acest an a fost romanizarea fostelor glorii de la Rednex. Dupa cum ati aflat, suedezii s-au aliat cu romanii de la Ro-Mania si iau cu asalt Finlanda sub marca „Rednex feat. Ro-Mania”. Si pentru ca nebunia sa fie completa, ei s-au calificat in finala romaneasca a concursului, interpretand melodia „Well-o-wee”.
Pe vremuri, Eurovisionul era un concurs de „muzica usoara”, unde solistii de pe batranul continent se strangeau intr-un oras, se urcau pe scena si cantau. Se formau jurii nationale si votau. Bineinteles ca se faceau si atunci aranjamente, trocuri intre tari, incat se ajunsese ca-n fosta cooperativa fotbalistica a lui Mitica, cu Jenel si Dinel.
Nu conta cine canta si cum, competitia se castiga prin rotatie. Ca sa salveze euro-concursul organizatorii s-au gandit sa-l faca interactiv si asa s-a ajuns la votul prin telefon si SMS. Cutia Pandorei a fost deschisa. S-a ajuns la un intreg balamuc, cu cetatenii dintr-o tara participanta care nu au voie sa voteze artistul lor. Astfel, tara cu cei mai multi emigranti in Europa isi poate impinge artistul destul de sus in clasamentul final. Mihai Traistariu a ajuns pe locul patru anul trecut ajutat de sistemul de votare.
Ma astept ca Eurovisionul sa evolueze si mai mult spre o nebunie totala. O sa avem aliante de artisti din ce in ce mai numeroase, incat numele formatiei o sa aiba zece-cincisprezece cuvinte. Scandalurile legate de plagiat, de jurizari si de bani vor tine in continuare capul de afis si vom fi din ce in ce mai putini cei pe care Eurovisionul ii lasa indiferenti.