Bunica mea venea în Bucureşti de două ori pe an.
O dată primăvara şi o dată toamna. De fiecare dată stătea la noi două zile. Şi tot de fiecare dată încercam din toate puterile s-o conving să stea mai mult. Venea de undeva din inima Ardealului, cu desagii pe umăr. O aşteptam cu mama la gară. Încercam să ajungem la ea înainte să coboare din tren, dar nu reuşeam niciodată. Întotdeauna o vedeam prin mulţime, cu pieptarul ei cusut cu modele întortocheate şi cu desagii din lână verde şi neagră ce miroseau a pâine făcută în cuptorul de lut din spatele casei.
Când ne apropiam de ea, de fiecare dată îmi spunea acelaşi lucru: „Doamne, măiculiţă, cât popor!“. Se uita speriată în jur, iar în ochii ei se citea spaima şi deja observam strălucirea nostalgică după nemărginitele dealuri ale vieţii sale.
Când bunica mea venea în Bucureşti, mă simţeam excelent. Era momentul în care iubeam cel mai mult oraşul. Îi arătam cu mândrie micile secrete ale călătoriei cu autobuzul, cu metroul. Misterul prin care liftul ne ducea la etajul şase. Din adolescentul plin de coşuri, timid şi timorat se iţea bărbatul care ajuta o persoană mai în vârstă să supravieţuiască în labirintul Bucureştiului. Când ajungea acasă, se aşeza în fotoliul din sufragerie şi se uita în jur ca şi cum i-ar fi fost teamă că pereţii or să vină spre ea şi or s-o înghită precum un balaur din poveste. Totul în jur i se părea prea mic şi prea strâmt. În satul ei, doar deschidea uşa casei şi, din pridvor, lumea se întindea la picioarele ei. Aici, în marele oraş, chiar şi un biet copac era prea departe.
Se trezea la cinci dimineaţa şi bântuia prin casă ca o fantomă care-şi caută liniştea. Când intram în bucătărie, mă întâmpina cu o felie uriaşă de pâine pe care întinsese untură, pusese sare şi tăiase ceapă. „Ia repede şi mănâncă, să nu vadă maică-ta, că începe să strige la mine că te otrăvesc.“ Muşcam din felia de pâine, amintindu-mi de aromele vacanţei de vară. Şi tot atunci simţeam că bunica mea va pleca repede şi de această dată din oraşul de care eram atât de mândru.
Aş fi vrut să stau o săptămână cu ea, să-mi povestească de câinii mei, de calul bunicului, de prietenii din sat. Povestea frumos, dar la un moment dat se oprea şi-mi şoptea: „Dacă aş sta o săptămână aici, mi s-ar opri inima!“. Îi simţeam tristeţea, dar nu o înţelegeam. Am făcut-o mult mai târziu, din păcate la multă vreme după ce ea a plecat din această lume. Am înţeles în sfârşit că, deşi trăiesc într-un oraş la care ţin, Bucureştiul nu i-a dat nicio şansă bunicii mele şi zecilor de mii de bunici care şi-au urmat aici nepoţii. Haosul, praful şi aglomeraţia nu le-a dat nicio şansă să fie fericiţi şi să reziste mai mult de două zile. De acelaşi autor, citiţi şi blogul „Stockholm 330“, la www.evz.ro/isaila