Evenimentele din decembrie 1989 au adus în prim-planul scenei politice și persoane dinafara spectrului politic agreeat de Ion Iliescu care alcătuiau un tablou pestriț și heteroclit al unei clase politice care abia ce eclozase: dizidenți și revoluționari anticomuniști treziți dintr-odată în aerul rarefiat al Puterii, bătrânii reprezentanți ai partidelor istorice – unii venți din exil și alții care supraviețuiseră închisorilor comuniste, personalități culturale și mulți oportuniști și carieriști din eșaloanele secunde al stocului primit moștenire de la fostul regim. Iar Ion Iliescu nu vroia, cu niciun chip, să împartă Puterea după care jinduia de mult timp. Or, acest lucru nu se putea face decât cu o strictă gestionare a resursei umane fidele pe care o avea la dispoziție. Cea denumită de presa anilor ’90 cu sintagma „Oamenii lui Ion Iiescu”.

 

„Cu voia dvs., ultimul pe listă, Ion Iliescu”

Din punctul de vedere al pregătirii pentru gestionarea Puterii – criteriu care a contat cel mai mult – membrii Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN) se împărţeau în două categorii distincte: vechii activişti de partid cu experienţă şi ageamii. Cu această imagine bine observată şi înţeleasă de liderul improvizat, transformată – prin acceptarea tacită de către opozanţi – în poziţie de conducere, grupul Ion Iliescu s-a prezentat încă de la început ca situat în vârful CFSN de o manieră incontestabilă. „Pe timpul şedinţei CFSN din 27 decembrie 1989, nimeni nu a contestat, nici măcar nu a adus în discuţie poziţia de şef, de preşedinte al CFSN, a lui Ion Iliescu. Decizia se luase, de fapt, la prima întrunire a nucleului CFSN de la MApN, în ziua de 22 decembrie 1989, începând cu ora 16.00, dar o putem considera doar ca o decizie internă, a grupului încă neinstalat la Putere. Acest fapt va fi confirmat, prin exteriorizarea deciziei, de sprijinul acordat de Armată nucleului CFSN, în perioada 22-26 decembrie existând mai multe acţiuni decisive ale conducerii MApN, fie sub comanda lui Stănculescu, fie sub comanda lui Militaru, în sprijinul exclusiv al lui Ion Iliescu şi al echipei lui”, scrie istoricul Alex Mihai Stoenescu în cartea sa „România postcomunistă 1989-1990”.

Stoenescu precizează că Televiziunea nu a adoptat şi consacrat public calitatea lui Ion Iliescu de lider al CFSN decât după citirea unor acte cu caracter oficial, primul fiind cel din 26 decembrie prin care se anunţa desemnarea lui Petre Roman drept prim-ministru, ocazie cu care a apărut şi formula „Ion Iliescu, preşedinte al CFSN” drept semnatar al actului. E necesar să reamintim și că în comunicatul CFSN citit de Ion Iliescu în seara de 22 decembrie, acesta a expus lista membrilor CFSN, iar în final a folosit celebra formulă: „…şi, cu voia dvs., ultimul pe listă, Ion Iliescu”.

Iliescu și-a „asumat răspunderea” preluării Puterii. Dar nu și pentru morții Revoluției

Când, în ziua de luni, 25 decembrie, Virgil Măgureanu citeşte cel de-al doilea comunicat al CFSN, acesta este nesemnat. Al treilea comunicat CFSN, cel din 26 decembrie, care anunţa execuţia soţilor Ceauşescu, este şi el depersonalizat, deşi documentul de înfiinţare a Tribunalului excepţional şi de trimitere a soţilor Ceauşescu în judecată – având un caracter ilegitim şi confidenţial – era semnat „Ion Iliescu, preşedinte CFSN”. A fost, fără îndoială, un gest de asumare a răspunderii pentru judecarea şi executarea soţilor Ceauşescu.

Alex Stoenescu comentează, acid: „O dată cu dispariţia fenomenului diversionist-terorist, o dată cu consolidarea sprijinului acordat de Armată şi cu dezvoltarea prin Televiziune a notorietăţii lui Ion Iliescu drept factor de decizie în executarea fostului şef al statului şi ca succesor al aceluia, acesta s-a considerat şi a fost considerat de toţi membrii grupului drept preşedinte al CFSN. În plus, la prima «şedinţă plenară» a CFSN din 27 decembrie 1989, Ion Iliescu a anunţat existenţa unui Birou Executiv, care la acea dată, după cum arată stenograma, nu avea decât doi membri: Ion Iliescu, preşedinte, şi Dumitru Mazilu, prim-vicepreşedinte. Ion Iliescu va considera această situaţie ca bătută în cuie, inabordabilă şi firească, având în vedere meritele din perioada de foc, 22-27 decembrie, şi, în consecinţă, va anunţa de mai multe ori în timpul întâlnirii că «Biroul Executiv» a făcut sau va face, după care va cere completarea acestuia”.

Singurul argument adus de Ion Iliescu pentru această atitudine – argument repetat aidoma timp de 30 de ani – a fost acela al „celor care şi-au asumat răspunderea” în momentele cele mai dramatice. Adică el şi grupul care s-a constituit în jurul lui”. Faptul este incontestabil, este de părere istoricul: „Ion Iliescu şi grupul său şi-au asumat răspunderea preluării puterii de la Ceauşescu, în condiţii de haos şi vid de Putere, având şi un program, cel al lui Mazilu, mult avansat faţă de alternativele propuse de Dăscălescu şi Verdeţ. Numai că răspunderea nu se poate reduce doar la preluarea conducerii şi la drepturile morale care o urmează, ci şi la cei 942 de morţi căzuţi după preluarea răspunderii de către Ion Iliescu şi CFSN-ul de atunci”.

 

Spargerea Frontului

După formarea noului Guvern Roman, instalat după primele alegeri libere, din 20 mai 1990 și după Mineriada din 13-15 iunie, Petre Roman încearcă să introducă o legislație a reformei, inspirată de întâlnirile sale cu Francois Mitterrand și Helmut Kohl. Mai exact, cinci legi de deschidere a pieței, astfel încât să poată intra în țară capitalul străin. Gruparea Iliescu din Parlament, condusă de Bârlădeanu se opune vehement și începe conflictul între cele două grupări. Conflagrația de la vârful Puterii se escaldează odată cu ieșirile publice diferite ale lui Iliescu și ale lui Roman față de puciul de la Moscova. Divergențele de opinii și interese deveniseră insurmontabile. Totuși, a durat mai mult de un an până când Iliescu i-a venit de hac lui Roman.

Guvernul Roman este răsturnat prin Mineriada din septembrie 1991 și este numit premier Theodor Stolojan pentru ca apoi, după alegerile din toamna lui 1992, să fie numit Nicolae Văcăroiu, care lucrase timp de 31 de ani în Comitetul de Stat al Planificării, organismul de planificare a economiei socialiste al cărui secretar al Comitetului de partid a fost, apoi fusese numit de Ion Iliescu ministru adjunct al Economiei Naţionale, din decembrie 1989 până în iunie 1990 şi secretar de stat în Ministerul Finanţelor, între iunie și octombrie 1990. Genul executantului perfect, loial „cauzei” și îndoctrinat de comuniști până în măduva oaselor.

Linia prosovietică și antioccidentală este menținută, astfel, de gruparea Iliescu până în 1996, când guvernul Văcăroiu intră în criză financiară și economică gravă, România fiind declarată de FMI și BM „în pericol de stat eșuat”.

Din 1992, Roman își face propriul partid, care va păstra, inițial, numele de FSN – aripa Iliescu devenind FDSN, adică Frontul Democrat al Salvării Naționale. FSN va deveni ulterior Partidul Democrat, iar, din 1993, intră într-o legătură secretă cu PNȚ-CD și cu Corneliu Coposu, ambii fiind îndemnați din Occident să pregătească o alianță electorală și un Guvern democrat. Detașarea din 1992 a lui Roman, împreună cu foști colegi precum Victor Babiuc, Ion Mircea Pașcu, Traian Băsescu etc, limpezește public taberele și naște proiecția de presă „oamenii lui Ion Iliescu” pentru cei care s-au asociat și au rămas lângă el în decembrie 1989 și în toată perioada mandatelor din 1990 – 1996, parte din ei și în ultimul său mandat din 2000-2004.

 

Un provizorat convenabil. Și pentru sovietici

În timpul întrevederii liderilor CFSN din 27 decembrie 1989 – înainte de întrunirea CFSN – cu ambasadorul sovietic Evgheni Tiajelnikov, Ion Iliescu a declarat, conform stenogramei acestei întâlniri: „Avem o şedinţă cu acest prim nucleu (30 de persoane – n.a.) pe care vrem să-l lărgim până la 101 membri. Între aceştia vor fi 41 de preşedinţi ai consiliilor judeţene ale Frontului”. La întrebarea lui Tiajelnikov: „Va fi un Birou al Consiliului?”, Petre Roman a răspuns: „Deocamdată, practic, Biroul a acţionat. S-a constituit şi s-a acţionat sub focul armelor şi a făcut faţă teroriştilor”.

Era vorba despre grupul restrâns din jurul lui Ion Iliescu. Birou Executiv al CFSN va deveni numai după şedinţa CFSN, care a urmat întâlnirii cu ambasadorul URSS. Secvenţa ilustrativă, peremptorie a situaţiei reale a Biroului Executiv din cadrul şedinţei CFSN din 27 decembrie conţine şi semnificaţia esenţială a acelui organism şi a acceptării lui Ion Iliescu în fruntea lui – provizoratul este semnalat limpede de Alex Mihai Stoenescu care citează din celebra stenogramă a CFSN din 27 decembrie 1989:

„Ion Iliescu: (…) Un alt punct pentru funcţionarea noastră operativă ar fi să organizăm un Birou Executiv. Avem în Birou un preşedinte şi un prim-vicepreşedinte. Propun să avem încă doi vicepreşedinţi. Între aceştia doi, aş propune o femeie. Eu propun pe Ana Blandiana şi Karoly Kiraly.

Ana Blandiana: Vă mulţumesc, dar eu nu pot. Aş face prost ceea ce aş face, pentru că nu mă pricep. Vreau să fac bine ceea ce fac. Ceea ce este valabil pentru majoritatea, nu este valabil pentru femei. Pe de o parte. Pe de alta, am avut toţi o asemenea oroare de reprezentarea femeilor. Vă mulţumesc încă o dată, dar nu pot.

Ion Iliescu: Pentru că lucrurile erau concepute în stil cadrist.

Ana Blandiana: Bine, atunci eu îl propun pe Mircea Dinescu.

Ion Caramitru: S-ar putea ca în cele trei luni să înveţi ceva pentru poezia ta. Ion Iliescu: Suntem toţi provizoriu. Unii vor confirma, alţii vor infirma”.

 

Actorii principali ai regimului Iliescu

Îi enumerăm, mai jos, pe principalii servitori ai intereselor lui Ion Iliescu la cârmuirea țării în acea perioadă. Avem, astfel, grupul politico-militar din decembrie 1989: Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Silviu Brucan, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Victor Atanasie Stănculescu și Virgil Măgureanu. Urmează grupul din Parlament compus din Alexandru Bârlădeanu, Dan Marțian, Oliviu Gherman, Ion Solcanu, Vasile Văcaru, Alexandru Lăpușanu, Doru Ioan Tărăcilă, Gelu Voican Voiculescu, Ilie Plătică-Vidovici, Liviu Maior și Radu Timofte.

La Guvern, Iliescu i-a avut, ca oameni-cheie, pe: Octav Cosmâncă, Viorel Hrebenciuc, Petre Ninosu, Theodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Adrian Năstase și Teodor Meleșcanu. Iar, cei mai importanți consilieri ai săi, în acele timpuri, au fost Vasile Ionel, Ioan Talpeș și Iosif Boda. Cu voia dumneavoastră, ultimul, dar nu cel de pe urmă, a fost și „omul care le știa pe toate”, directorul nouînființatului SRI, apărut din neant, Virgil Măgureanu.

Rolurile secundare

Alte personaje supuse lui Ion Iliescu și familiare presei din acei ani sunt: Răzvan Theodorescu – recompensat cu șefia televiziunii pentru că îl salvase în anii ’60 când intrase în vizorul ceaușeștilor, Alexandru Mironov – prieten cu el de la Editura Tehnică, Mihai Bujor Sion – prieten de familie, Traian Chebeleu, Petre Ninosu – numit la Justiție pentru a bloca orice deschidere a vreunui dosar al evenimentelor din decembrie ’89 și Antonie Iorgovan – omul său cheie în elaborarea noii Constituții. Ar mai fi persoane ulterior atașate grupării Roman sau numite în funcții în diferite momente ale anilor 1990-1992 precum Theodor Stolojan, generalii Spiroiu și Chițac, Ioan Aurel Stoica și alți câțiva. Marea majoritate a celor care l-au slugărit pe fostul președinte au murit. Ion Iliescu le-a supraviețuit.

 

Te-ar putea interesa și: