Două înfrângeri în competiţii oficiale de anvergură au scrijelit recent blazonul sportului nostru.
Prima s-a produs la Toulouse, unde rugbiştii tricolori au fost martelaţi de Noua Zeelandă.
Trecând vremurile bune, când îngenuncheam Franţa şi Scoţia, când terminam nedecis cu Irlanda, când tăvăleam Italia şi încovoiam veleitare ca Argentina, înghiţim acum eşec după eşec cu mina optimistă, ca pe un elixir ce ne-ar trezi, chipurile, din letargie.
Adevărul este că, având un campionat slab, guvernat de legile amatorismului, tot rugbyul românesc se bazează pe nişte stranieri înzestraţi cu spirit de aventură, ceafă de taur şi picioare de pod, argaţi în Hexagon, oameni de umplutură, dând consistenţă grămezilor.
Bodyguarzi în timpul liber, evadaţi din România pentru a câştiga un ban, în orice caz cam de 20 de ori mai puţin decât un fotbalist scăldat în Dâmboviţa. Care nici măcar nu ştie Imnul Naţional, însăilând de mântuială câteva zdrenţe de versuri, cu privire neutră şi glezne jucăuşe, în aşteptarea fluierului izbăvitor al arbitrului.
Spre cinstea lor, slujitorii mingii ovale au cântat într-un cor straşnic şi omogen, înnobilat cu lacrimi, înaintea masacrului, „Deşteaptă-te române!“. Că s-au trezit cu un 85-8 pe tabela de marcaj, asta e o altă poveste, despre căprioare de oţel şi rinoceri de carton. A doua înfrângere s-a produs în Ghencea.
Spre deosebire de rugbişti, care, îmboldiţi de luciditate şi bun-simţ, îşi fixaseră ca obiectiv imposibil un decalaj de 70 de puncte, orfanii de Hagi gângureau vioi înaintea partidei cu marele Arsenal. Ca să nu-l contrazică făţiş pe Gigi Becali, singurul bărbat matur care mai are vise erotice, precum adolescenţii. Doar că, în timp ce puştii le mărturisesc în pijamale, Gigi le scuipă în presă, închipuindu-şi fericit că o călăreşte pe Arsenal. Pronosticul său aberant, o victorie lejeră, s-a năruit în faţa unei echipe echilibrate, cu joc aerisit, elegant şi productiv, ce-şi îndeamnă adversarul la o replică pe măsură. Dovadă că roş-albaştrii, desprinşi din captivitatea fotbalului primitiv, alambicat şi încrâncenat, din hora campionatului nostru, au menţinut un suspans relativ. Frânt până la urmă de un 0-1 îngăduit, pitit în priceperea lui Zapata de a masca încă un gol, neobservat de tuşier. Ar fi fost de pomina lumii ca, după 11 zile la Steaua, Pedrazzini să-i dea un bobârnac lui Wenger, înşurubat de 11 ani pe banca tunarilor.