De luni bune, din ianuarie 1968 până-n august, televiziunea și ziarele prezentau reformele făcute de comuniștii cehoslovaci (cunoscute ca Primăvara de la Praga) drept o cale de urmat și de comuniștii români, tocmai porniți pe calea condamnării stalinismului. Până la invadarea de către trupele a cinci țări semnatare a Pactului de la Varșovia, românii au trăit cu sentimentul că pot fi slăbite chingile comunismului. Nici nu se putea altfel, Nicolae Ceaușescu s-a trezit singur în acțiunea de condamnare a invadării Cehoslovaciei. Până și liderul Primăverii, Alexander Dubcek, s-a întors, după o săptămână petrecută în beciurile Kremlinului, cu dorința de a renunța la reforme. Aplaudat de românii scoși atunci în stradă de frica invadării României, Ceaușescu a dat înapoi după numai câteva zile. Ion Cristoiu mi-a povestit cum a afl at și el că rezistența împotriva URSS s-a încheiat.

 

„A apărut neliniștea că nouă ne venea rândul”

– Alecu Racoviceanu: Ce a însemnat 1968 pentru români, renașterea sentimentului de mândrie națională?

-Ion Cristoiu: Toate evenimentele s-au petrecut într-o singură dimineață, 21 august. În zori. La televiziunea publică se transmisese acest semnal, nu că noi nu suntem independenți, ci că e jale cu rușii. Asta trebuie subliniat că, în 1968, în România nu a dominat, cel puțin un timp, sentimentul de mândrie patriotică pentru faptul că noi suntem independenți. Ca stare de spirit, a fost altul mai puternic: neliniștea că se întâmplă ceva ieșit din comun prin intervenția rușilor. S-a trăit la nivelul societății românești îngrijorarea, spaima colectivă pentru intrarea trupelor în Cehoslovacia și era ideea că vor intra și la noi, indiferent de poziția noastră. Foarte important, după aceaste momente, propaganda ceaușistă a insistat mult și nostalgicii insistă mult și acum că atunci s-a trezit sentimentul național. Același lucru s-a întâmplat și în decembrie 1989, prima reacție a societății a fost de neliniște, de spaimă. Întotdeauna, când colectivitățile sunt în fața unor întâmplări ieșite din comun sunt neliniștite. Atunci, neliniștea a fost provocată de intervenția în Cehoslovacia, nu condamnare, nu indignare, neliniște. Se întâmpla ceva ieșit din comun, intrau cu tancurile, mai ales că așa s-a prezentat, real, ca o intervenție brutală a Tratatului de la Varșovia. Și atunci a apărut neliniștea că nouă ne venea rândul, indiferent de poziția noastră.

 

Eurocomunismul

– Până în august, românul simplu știa ce se întâmpla în Cehoslovacia?

– Presa noastră oficială a dat cam tot ce apărea împotriva Uniunii Sovietice, toate documentele. Adică, toate pregătirile alea, deci s-a creat și o atmosferă pregătitoare. Ceaușescu a fost în vizită acolo.

 

– Pe 16 august.

-S-a prezentat în crescendo că se va întâmpla ceva.

– Deci Alexander Dubcek, de exemplu, era personaj pentru românul obișnuit?

– Da, dar era în același timp Cehoslovacia, a fost prezentată în România ca ceva ieșit din comun de frumos. Dubcek era un personaj pozitiv. Ce se întâmpla în Cehoslovacia a fost prezentat ca fiind o chestiune de rară importanță pentru comunism, adică niciun moment neutru, noi am tratat situația din Cehoslovacia ca și cum am fi fost cu Dubcek. Se crease atmosfera pentru a fi împotriva intervenției. În afară de relatările acestea, care prezentau pozitiv tot ce se întâmpla, n-a fost un moment în care anumite elemente considerate de Moscova ca fiind anticomuniste să fie prezentate în România. Nu. Era prezentat dintr-un punct de vedere foarte interesant de Ceaușescu. Țările socialiste, considera el, fiecare are dreptul să-și adapteze politica comunistă la propriul popor, la propriile realități. Că puțină lume știe teza fundamentală cu care a venit nu numai Ceaușescu, dar și eurocomunismul. În perioada stalinistă, rușii au impus un comunism al lor. Rușii au avut un anumit gen de comunism care ținea de realitățile comuniste de la ei. Adică, acolo nu era proprietate privată când a avut loc revoluția bolșevică, era tătucu, nu aveau influențe de origine democratică. Ori Ceaușescu a reluat această teză a eurocomunismului, potrivit căreia păstrăm regimul comunist, dar el se adaptează la realitățile naționale și se dădea exemplu că, în Polonia, Biserica Catolică are slujbe în armată. Nu uitați că și în Cehia, și în Polonia, erau alianțe de conducere, un fel de pluripartitism.

 

– În Cehoslovacia erau partidele din Cehia și Slovacia, era un fals pluripartitism.

– Da, dar în alianțe. În perioada de până în august 1968, toate evenimentele din Cehoslovacia erau prezentate în România cu o simpatie ieșită din comun, nu se considera nimic anticomunist. Se spunea că anumite lucruri spuse de Moscova și de alte țări socialiste sunt calomnii. Și după asta a început o pregătire a atmosferei împotriva Cehoslovaciei de către țările Tratatului de la Varșovia. S-au prezentat dramatic ultimatumurile. Așa se și explică, întrun fel, simpatia manifestată la mitingul din 21 august. Pentru că opinia publică din România considera că noi suntem la fel ca și cehii.

 

„Un articol în care făceam pulbere regimul sovietic”

– Și natural, dușmanul, omul rău era rusul.

 – Și că ne vine rândul deoarece și noi am făcut ca cehii. Nu întâmplător demonstrația din '68, puțină lume știe că, de Crăciun, a avut loc o demonstrație în fața ambasadei sovietice, mesajul fiind că nu vrem să pățim ca cehii. Ca să înțelegeți ceva din atmosferă, cred că atunci, cât de cât, ne-am întors împotriva rușilor.

 

– Și după aceea, după 7 zile petrecute la Moscova, Dubcek nu se mai întorsese același om.

– E foarte importantă această nuanță, noi am simpatizat cu cehii nu pentru că ne-a zis Ceaușescu, ci pentru că vedeam în experiența cehească liberalizarea comunismului cu care și poporul român era de acord. Eram de acord că trebuie să mai slăbească niște chingi. Momentul de îngheț l-am simțit în vara respectivă. Eu m-am angajat colaborator la Milcovul, la Focșani, că eram jurnalist, și țin minte că se difuza un film sovietic și, când m-am întors, am scris un articol în care făceam pulbere regimul sovietic. Și m-a chemat redactorul-șef de la Milcovul și a vrut să-mi dea cu articolul în cap. Domnule, ai înnebunit, noi nu suntem anti Moscova. S-a schimbat. Și atunci mi-am dat seama că a început o schimbare care, după opinia mea, însemna că Nicolae Ceaușescu s-a speriat că dacă vin rușii și la noi suntem singuri. Adică, s-a dus la Tito și Tito i-a zis, apropos de alianță, că putem să ne retragem, dar fără arme. Noi am fost cea mai îndrăzneață nație, dar Occidentul a reacționat ca și la Crimeea.

 – De exemplu, în America a condamnat mai vehement intervenția Richard Nixon, care era în opoziție, decât Lyndon Johnson, care era la putere.

– Eu am trăit după '68 acest mers pe sârmă al lui Ceaușescu, care era să nu facem provocări gratuite la adresa Moscovei, în sensul că să le dai lor un pretext. A rămas politica de independență, în sensul că noi, în toate organismele internaționale, aveam o opinie aparte.

 

Minunea de o săptămână

– Cât a durat bucuria asta?

– Nu mai mult de o săptămână. După aceea s-a închis. A fost frumos, a fost entuziasm, s-au creat Gărzile Patriotice. Atunci a câștigat foarte mult comunismul. Au fost și foști deținuți politici, personalități ale culturii care s-au înscris în partid atunci.

– 1968 n-a însemnat numai Cehoslovacia, a însemnat și slăbirea cenzurei…

– Și condamnarea crimelor lui Alexandru Drăghici. Eram în toiul unui fenomen literar. Preda Barbu, toți marii scriitori au publicat romane despre perioada stalinistă, despre crimele din perioada stalinistă, care erau într-un fel ușor anticomuniste, antistaliniste. Erau romanele care se vindeau cel mai mult. După asta a apărut celebrul serial „Lumini și umbre” de la televizor. A fost unul din serialele care, până la urmă, a fost oprit. Acolo erau momente în care Securitatea încăleca Partidul. Critica perioadei staliniste seamănă întrun fel cu critica Binomului de acum. A fost o analiză, un document, dar din punct de vedere juridic nici unul dintre ei n-a răspuns, chiar dacă în Comitetul Central s-a făcut o anchetă, o analiză.

– Vă amintiți mitingul din august 1968?

– Nu. Mitingul a fost organizat. Comitetul Executiv s-a întâlnit pe la 5 și ceva dimineața și după asta a fost convocat imediat Comitetul Central. Oamenii au venit nu pentru Ceaușescu, ci pentru că au aflat că e ședința CC. Ei erau în piață când se desfășura ședința. Sala de ședințe era unde era balconul, unde a fost și celebra secvență din decembrie 1989.

– Acolo și-a ținut discursul Ceaușescu.

– Da, dar Ceaușescu a ieșit după ședință. Populația din București a venit la sediul CC neliniștită. Și apoi a ieșit Ceaușescu în balcon și a prezentat concluziile.

– Avem o relatare de la Constanța, priveau în zare și erau navele străine, pregătite să atace coasta României, cum să nu fie oamenii îngijorați?

-Da. Există o explicație, că și Ceaușescu a fost luat de val. Pentru că mulțimea era sinceră.

– Niciun alt discurs al lui nu seamănă cu ăla.

– Ceaușescu simte atmosfera, a simțit mulțimea uriașă. Și atunci, de aia a și sărit peste cal. A sărit din limitele care erau normale. Probabil că discursul inițial era pe ideea că noi condamnăm amestecul, dar nu atât de tare Moscova. Atunci când a văzut mulțimea, a fost constrâns de momentul ăla și a ieșit din text.

– A fost Ceaușescu, în acea săptămână, cel mai iubit fiu al poporului?

– Da. Românii au fost pregătiți să iubească Praga. Un an întreg s-a prezentat că tot ce se întâmplă acolo este o chestie extraordinară.

În 1968, tata a dispărut două luni de acasă și nici azi nu știu unde a fost

Amintiri despre vara fierbinte a anului 1968. Brașovul meu scăpase de opt ani de numele impus de comuniști în 1950 – ”Orașul Stalin”. Încă mai aveam prin casă în ’68 vederi cu imaginea muntelui Tâmpa pe care scria Stalin. În 1960, abia la șapte ani de la moartea dictatorului rus, Gheorghe Gheorghiu-Dej a dat ordin să se revină la numele de Brașov.

Eram copil de 11 ani, în august 1968, extrem de atent la discuțiile ”oamenilor mari”, fie din curiozitate, fie pentru că în acele vremuri nu aveam alte preocupări decât cititul cărților, privitul la televizor sau joaca în fața ”blocului de militari” de pe Calea București. Îmi așteptam cu mare-mare bucurie sărbătoarea de ziua mea, pe 25 august, deoarece, ca niciodată prietenii din blocul meu nu plecaseră în vacanță la bunici. Făceam liste peste liste de invitați și îi propuneam mamei meniuri de tot felul. Atunci totul, inclusiv tortul, se prepara în casă. Toboș-tort și prăjiturile ardelenești umpleau mesele la fiecare aniversare, fie că ea se petrecea în casă de român, sas sau ungur. Ei bine, în toiul tuturor acestor pregătiri din mintea și din sufletul meu, îi simțeam pe ai mei că nu rezonează la fericirea mea, că sunt preocupați de alte chestii de care eu și fratele meu nu trebuia să știm. Tata venea de la comisariat târziu, iar semnul că se petrece ceva ”secret” era că se închideau în bucătărie să discute, iar pe noi ne închideau în sufragerie și ne lăsau să ne uităm la televizor nesupravegheați.

Pe la jumătatea lui august, tata avusese și o alarmă, își luase valiza și plecase în toiul nopții. A doua zi, însă, s-a întors acasă și s-a revanșat față de noi: ne-a făcut cartofi prăjiți,cum numai el știa să facă! Cred că din acea seară au început ”ședințele” lui cu mama, în bucătărie.

Bunica era convinsă că începe războiul cu rușii

Doamne, ce sonerii aveau telefoanele cu furcă de pe vremuri! Aud sunetul, țârâitul acela cu pauze, și acum. Mi-a bântuit copilăria, adolescența și perioada maturității de până la 27 de ani, ca oricărui copil de militar al Armatei Române din perioada ceaușistă. Soneria telefonului ne aducea, cel mai des, vești pentru tata. Convocări de urgență la comisariat, exerciții de alarmă sau chiar alarme pe bune, când ceva important sau periculos se întâmpla în țară.

În septembrie 1984, țârâitul acela alarmant a sunat pentru ultima dată în casa noastră. Ne-a adus cea mai devastatoare veste: tata murise noaptea la Spitalul Militar din București, după o operație de hernie. Avea doar 55 de ani. Colonelul de artilerie, ajuns într-o poziție importantă a Armatei în Comisariatul București, a plecat misterios și pe tăcute dintre noi, chemat – de data aceasta – de o alarmă divină și nu de cea ordonată de ministrul Apărării sau de șeful Marelui Stat Major.

Telefonul acela din august 1968 nu-l voi uita niciodată. Nu pentru că mi-a stricat aniversarea zilei de naștere, ci pentru că din momentul acela n-am mai știut două luni de tata. Îl văzusem cum a plecat seara cu micuța lui valiză de alarmă, din lemn galben, lăcuită, ținută mereu pe un raft, sus la intrarea în apartament, de care noi nu aveam voie să ne atingem niciodată.

Vreo 3 zile, eu și frate-meu nu ne-am făcut griji prea mari. Pe 24 august, însă, când am întrebato pe mama când începem pregătirile pentru ziua mea care era a doua zi, am înțeles că se petrecea ceva grav. ”Nu e momentul acum, Simona, tata nu vine acasă”, mi-a zis și a izbucnit în lacrimi. Mintea mea de copil m-a dus cu gândul la un divorț dintre părinții mei, așa cum văzusem eu prin filme. Am avut curaj s-o întreb asta, iar mama m-a luat în brațe, a plâns până s-a descărcat și m-a asigurat că niciodată nu se va întâmpla asta.

Peste câteva săptămâni, când tata tot nu apăruse, iar noi am văzut că lipsesc și alți ofițeri de la noi din bloc despre care copiii lor ne-au spus că ”au plecat la alarmă”, am reluat discuția cu mama. Așa am aflat de ce era nelipsită din fața televizorului la Telejurnal, de ce în fața blocului vecinele vorbeau despre rușii care invadaseră Praga, de ce ne sunau toate rudele și de ce bunica din Călărași, mama mamei, a anunțat că vine să stea cu noi. Și a venit… cu geanta ei plină de cărți de rugăciuni și iconițe, cu fitile pregătite pentru candelă, cu mir și tămâie.

Am auzit-o spunându-i mamei: ”Am să mă rog pentru Gigi să vină sănătos acasă de pe unde l-or fi dus. O să înceapă războiul, dar ăsta poate fi războiul românilor, ne apărăm de talpa rușilor, dar și pentru că cehii sunt buni, oameni de ispravă. Știu de la taică-tu, care a stat și în lagăre cu ei în cele două războaie mondiale”. Mi-aș fi dorit să nu fi ascultat niciodată pe la ușă, să fi auzit ce a spus bunica.

Frica mi se cuibărise în suflet. Începusem școala în septembrie și când ajungeam în bancă deschideam penarul în care aveam poza tatei și îmi țâșneau lacrimi de dor. Într-o zi din octombrie (cred), a apărut acasă. Nici atunci, nici mai târziu, când discutam despre ce s-a întâmplat la Praga în 1968, nu mi-a spus unde a fost în acele luni. Mi-a zis, ca un lucru pe care să-l țin minte, că americanii, chinezii și Tito ne-au scăpat de invazia gândită de URSS. (Simona IONESCU)

 

Te-ar putea interesa și: