Evenimentul Zilei > Monden > Blitz news > INTERVIU. Dezvăluirile lui Omid, fostul arhitect iranian de la ”Visuri la cheie”. ”Am suferit că am plecat”
INTERVIU. Dezvăluirile lui Omid, fostul arhitect iranian de la ”Visuri la cheie”. ”Am suferit că am plecat”

INTERVIU. Dezvăluirile lui Omid, fostul arhitect iranian de la ”Visuri la cheie”. ”Am suferit că am plecat”

Pe Omid Ghannadi lumea îl cunoaște de la emisiunea „Visuri la Cheie”, drept arhitectul care le făcea casele mai frumoase românilor nevoiași. Omid este însă mult mai mult de atât și are o legătură mult mai strânsă cu țara noastră. Despre cum s-a apucat de arhitectură, cum l-a primit România atunci când s-a mutat aici, ce proiecte are după ce a renunțat la emsiunea „Visuri la cheie”, dar și cum reușește să-și organizeze timpul astfel încât să fie prezent și în viața copiilor săi, ne povestește într-un interviu în exclusivitate pentru Evenimentul Zilei.

EVZ: Ce înseamnă pentru tine termenul de „acasă”, mai ales că ești arhitect și designer de interior și pui preț pe locul în care locuiești ?

Omid Ghannadi : Acasă pentru mine, la fel ca pentru majoritatea oamenilor, locul unde mă simt în siguranță, unde mă întâlnescu cu familia mea, unde mă liniștesc, sunt protejat și pot să fiu cât mai aproape de mine însumi. Faptul că sunt arhitect și designer de interior nu mă absolvă de emoțiile umane care te țin legat efectiv de acasă. Poate că sunt un pic mai pretențios cu anumite aspecte estetice, dar cam atât.

VEZI GALERIE FOTO Poza 1/13

Ce nu trebuie să lipsească dintr-un cămin?

Iubirea și calmul.

Cum arăta prima ta casă, cea din Iran? Aveai de mic instinctul de a modifica ceva prin ea, de a încerca să o decorezi?

Casa din Tabriz, orașul în care m-am născut, este casa în care am copilărit și casa unde în continuare locuiește mama mea. Este o locuință modernistă, construită în anii ’70, cu o arhitectură spațială deosebită. Majoritatea oamenilor care intră pentru prima dată în casa copilăriei mele se pierd. Există o frumoasă zonă de dublă înălțime în jurul căreia glisează toate încăperile de locuit, fiecare la un alt nivel. Sunt sigur că arhitectura acestei case m-a modelat, nu am încercat să o decorez cu nimic, era perfectă așa cum era…până la o renovare nefericită de acum vreo 20 de ani.

Când te-ai simțit cu adevărat „acasă” în România? În momentul în care te-ai căsătorit și au apărut copiii sau cu mult înainte de a o cunoaște pe soția ta?

Eu am ales să îmi fac „acasă” din România. Există oameni norocoși care se nasc acasă și există oameni care trebuie să își facă un acasă. Iar acest nou acasă se face în timp, rădăcinile cresc un pic câte un pic în fiecare zi. Așa este la mine, în fiecare zi sunt mai acasă aici, în România. Cu siguranță copiii au ajutat, soția mea, dar nu numai, am prins rădăcini de la primii oameni care m-au primit aici cu drag și căldură.

Spuneai că, profesional, nimic nu te face mai fericit decât atunci când ajuți oamenii. Care a fost momentul când ai simțit că e nevoie să te implici atât de mult în acte de caritate?

Cred că dintotdeauna am avut această nevoie. De mic m-a durut nedreptatea, am crescut cu nevoia de a schimba în bine lumea în care trăiesc și cu un fel de datorie de a nu întoarce privirea în altă parte atunci când văd ceva ce nu este în regulă sau un om care are nevoie de ajutor.

În lockdown îmi povesteai că ai reușit să te apropii mai mult de copiii tări, că ți-ai dat seama că existau ceva probleme de comunicare cu ei. Cum sunteți acum? Ai învățat să le acorzi mai mult timp de calitate, reușești să stați mai mult împreună?

Daaa, categoric nu am pierdut încă lecțiile învățate în pandemie. Nu am vrut să le pierdem, avem acum anumite tabieturi pe car ele facem cu copiii și stăm cât de mult putem cu ei, acest timp fiind unul în care suntem prezenți. Cred că și asta merită spus, nu contează numai cantitatea timpului, dar și calitatea, un echilibru între cele două.

 

Ai avut de suferit în adolescență, când te-ai mutat în România, din cauza faptului că ai venit dintr-o țară străină?

Nu am suferit în România, am suferit că am plecat de acasă și am venit fără mama mea. România era pe vremea aceea, și vreau să cred că încă este, o țară foarte primitoare. Nu m-am simțit discriminat, dat la o parte, din contră, m-am simțit ajutat și bine primit aici. De asta am în România, am legat prietenii foarte frumoase cu oamenii de aici.

Am observat de curând că ți-ai donat vocea în cadrul comunității LGBTQ. Ce înseamnă asta și cum încercă să te implici în campania „come out with me”?

Încerc căt pot să ajut oamenii să se privească înte ei cu mai multă empatie și toleranță și cred că doar auzind poveștile de viață, cunoscând oamenii din comunitatea LGBTQ, se poate contrui o punte între oamenii cu orientări sexuale diferite. Până la urmă, oamenii din comunitatea LBGTQ nu fac rău nimănui, nu sunt infractori, sunt oameni ca noi toți, plătesc taxe și impozite, au părinți, au familie, au prieteni, creează, muncesc, au calități, au defecte, orientarea lor sexuală nu produce niciun rău. Diferențele dintre oameni nu sunt motiv suficient ca să uităm de respect și toleranță, așa cred eu. Am observat, de când am participat la această campanie, că majoritatea oamenilor care au comentat negativ la postările mele nici măcar nu știu ce înseamnă toate literele din LGBTQIA+. Și eu am aflat lucruri noi căutând semnificația tuturor literelor din denumirea comunității. Cred că trebuie să fie tare greu să fii respins de societate pentru ceva ce ține de identitatea ta intrinsecă, ceva ce în fond nu privește pe restul, de asta cred că este important ca cei care înțelegem  acest adevăr să ne arătăm lumii.

Ai în cercul tău de prieteni persoane din comunitatea LGBTQ și ai considerat că este de datoria ta să încerci să-i ajuți să fie acceptați?

Am prieteni dragi cu altă orientare sexuală decât a mea, însă nu consider că este datoria mea să îi ajut să fie acceptați, nu de asta am vrut să mă implic în campania despre care vorbeam mai devreme. Cred că este datoria mea față de prietenii mei să fiu lângă ei orice s-ar întâmpla, să îi accept așa cum sunt, dar cred că este datoria mea față de umanitate, față de copiii mei, să încerc să aduc mai multă toleranță în lumea în care trăim. Nu există decât iubire sau frică, iar mie nu îmi este frică de cei diferiți de mine.

Cum ai încercat să le explici copiilor tăi că trebuie să accepte schimbarea, că trebuie să ofere iubire tuturor oamenilor, indiferent dacă sunt din comunitatea LBGT, că sunt oamenii străzii sau că au tenul mai închis la culoare?

Toți copiii sunt minunați, ei iubesc necondiționat și văd mult mai clar decât noi, adulții, granița dintre bine și rău. Tot ce trebuie să facem noi, ca părinți, este să îi protejăm fără să le știrbim lumina. Sunt foarte multe cărți care te ajută să explici diversitatea, dar probabil cea mai importantă este puterea exemplului. Eu mereu le spun că nu este treaba noastră ce fac alții, este o replică care apare des, în situații diverse, și are scopul de a-i încuraja să trăiască autentic, fără invidie și teamă, de restul oamenilor. În același timp, cred eu, atunci când nu îl comparăm cu restul copiilor, ei înțeleg că toți suntem diferiți, liberi să fim cine vrem atât timp că nu le facem rău altora.

Când ai simțit pentru prima dată nedreptatea?

Copil fiind. Cred că toată generația mea a simțit nedrepttatea încă din copilărie, atunci când părerea noastră nu a fost ascultată, atunci când sentimentele noastre au fost rănite de cei dragi, atunci când nu am existat. Probabil în copilărie învățam cu toții nedreptatea de a nu fi ascultați de cei pe care îi iubim cel mai mult din lume.

Văd pe Instagram că nu prea mai folosești mașina și că circuli cu skateboard-ul. Ai avut parte de experiențe neplăcute în trafic sau oamenii te recunosc și nu strigă după tine? Așa cum am văzut că se întâmplă cu bicicliștii, cu cei care folosesc trotinetele electrice, etc.

Mă distrez tare cu skateboardul. Traficul bucureștean este ceea ce este, dar nu ăsta este motivul, am vrut să învăț ceva nou ca să mă distrez când ies la plimbare cu copiii mei, când înveți ceva nou, mai ales un suport care îți arată câte poate face corpul tău, mai întinerești un pic.

De ce ai renunțat la „Visuri la cheie”? Ai simțit că nu mai poți face față tuturor proiectelor sau ai dat șansă și altor colegi să poată face un bine oamenilor nevoiași?

Recunosc că sunt un pic iritat când aud că acest proiect, „Visuri la cheie”, este doar o platformă care facilitează facerea de bine pentru oamenii nevoiași. Sigur, 13 familii nevoiașe rămân la finanul fiecărui sezon cu un cămin frumos și asta esxte minunat. Am mai tot spus-o : vorbim totuși despre o emisiune, o producție tv, unde fiecare dintre noi are de câștigat câte ceva. Niciunul nu am făcut acest proiect pe bază de voluntariat, deci nu pot spune că fac loc colegilor să poate face un bine, un bine poți face în fiecare zi, nu ai nevoie de această emisiune pentru a contribui la îmbunătățirea societății. Ca să răspun totuși la întrebare, am avut patru sezoane minunate, din care am învățat enorm și am simțit că drumul meu în acest proiect se termină. Într-adevăr era foarte greu cu gestiunea timpului, îmi doresc să îmi văd mai mult familia și simțeam că am dat tot ce era de dat în această emisiune. Plus, eram sigur că „Visuri la cheie” va avea succes în continuare, indiferent dacă sunt sau nu sunt și eu în echipă.

Cum merg cursurile școlii de design Inside Academy, pe care ai împreună cu Alina Vîlcu? Cum se țin orele, mai ales că desingnul interior nu cred că se poate învăța online?

Cursurile de la „Inside Academy” merg foarte bine, suntem foarte bucuroși că am reușit să menținem nivelul ridicat, în ciuda pandemiei și a mediului online. Când am auzit în 2020 că începe lockdown-ul, exact înainte de începerea cursului nostru, am fost tare îngrijorat. Credea, la fel ca tine, că designul nu se poate învăța online. Dar am avut o mare surpriză, nivelul participanților la curs a fost același sau mai ridicat decât la edițiile desfășurate fizic. Evident, participarea fizică are farmecul ei, să fii lângă oameni este minunat, dar și online a fost tare frumos și ce mi-a plăcut este că am șters granițele. Dacă înainte aveam cursanți din București și 1-2 din provincie, la edițiile online am avut inclusiv cursanți din Sua, din toate orașele României. M-a suprins plăcut chestia asta.

Pentru că pandemia ne-a ținut mai mult prin case, crezi că ne-am transformat toți în mici arhitecți și designeri, din dorința de a ne crea un spațiu cât mai confortabil? Mai exact s-a mărit numărul de cursanți?

Cred că toți oamenii sunt mici arhitecți și designeri în inima lor. Toți vrem să ne controlăm ambientul, viața, și schimbăm mediul din jurul nostru. Toată lumea își aduce o notă personală biroului unde lucrează, casei unde locuiește, iar pandemia ne-a scos în evidență exact starea căminului nostru. Da, este un interes crescut pentru design de când a început pandemia și mă bucur mult de acest efect al lockdown-ului, casele noastre merită tot respectul și atenția locuitorilor lor, este spațiul unde suntem cel mai aproape de adevărata noastră natură și ne influențează în moduri nebănuite.

La școală pregătiți doar viitori designeri sau și pesoane care pur și simplu vor să învețe cum să-și amenajeze mai ușor spațiul în care își petrec cel mai mul timp?

Cursurile se adresează mai multor oameni, fie că vrei să te dezvolți personal în direcția asta, motivat fiind de o pasiune, fie că vrei să îți amenajezi singur casa visurilor tale, fie că vrei să înveți o bază practivă de design pentru a profesa în domeniu, sau domenii conexe, cursul de la Inside Academy are multe de oferit. Am avut de-a lungul timpului cursanți care avea firmelor de mobilier, decorațiuni, finisaje, angajați ai acestora, am avut cursanți care erau studenți de la Facultatea de Arhitectură sau Arhitectura de Interior, am avut cursanți care sunt elevi, judecători, avocați, designul ne vorbește tuturor și de aceea cred mult în acest proiect. Nu am avut niciun cursant care să nu plece mai bogat după aceste 12 module și sunt foarte bucuros că am reușit să ținem acest nivel ridicat, în ciuda pandemiei.

Care este cel mai gru proiect al tău, din punct de vedere al amenajării unei case?

Wow, cred că cel mai greu proiect va fi cel pe care nu l-am făcut încă. Nu pot spune care a fost cel mai greu proiect, din moment ce l-am terminat cu vine. Fiecare proiect vine cu provocările lui, fie că vorbim despre complexitate, time-frame, relația cu beneficiarul, cu executanții, este greu să numesc un proiect mai greu decât altul. Probabul cea mai mare provocare este dacă nu ai o relație bună cu beneficiarii, dacă nu au încredere în tine. Cred că fără această încredere, o reciprocitate pozitivă în relația proiectant-beneficiar, orice proiect este sortit eșecului.