Interviu-eveniment cu Tudor Gheorghe, omul Florian Saiu care cultivă poezia și culege admirația noastră. „Mi-ar fi plăcut să trăiesc în România interbelică”

Interviu-eveniment cu Tudor Gheorghe, omul Florian Saiu care cultivă poezia și culege admirația noastră. „Mi-ar fi plăcut să trăiesc în România interbelică”

L-am întâlnit pe Tudor Gheorghe la Izbiceni, așezare cuibărită în îmbrățișarea Oltului cu Dunărea. Pe drumul ars de praf și de nevoi, oltenii se opintesc să urce panta democrației, care cu măgărușul înhămat la teleguță, care cu tractorul capitalismului. Nici unul, nici altul nu lipsește însă de la concertul rapsodului lor. Se înghesuie la Primărie, într-o sală de 100 de locuri denumită pompos Centrul Cultural Tudor Gheorghe, mai precis locul unde, an de an, oamenii din Izbiceni învață să zâmbească, să uite de necazuri, să aplaude... Pe lângă cucoanele înfășurate în fuste mulate, se strecoară și oameni simpli, în trening Adibas, ce ronțăie semințe de floarea soarelui până-n ultima clipă. Ăștia se așează cuminți pe ultimul rând, chiar când maestrul își întoarce mustăcioara albă și-și drege vocea. Luminile s-au stins deja, iar în scenă au intrat Minulescu, Arghezi, Moscopol, Zavaidoc, Zaraza…

Evenimentul Zilei: Ce mai pregătiți, maestre?

Tudor Gheorghe: Sunt paralel cu ceea ce înseamnă cultura oficială în țara asta. Cine mi-a urmărit spectacolele a putut să-și dea seama că nu e nimic întâmplător. Când am realizat că muzica populară românească este umilită, batjocorită, mi-am propus să ofer ceva noii generații. Ceva cu care să se mândrească, să se identifice. Așa s-au născut cele patru spectacole de muzică populară interbelică. E adevărat că acest fond valoros, imediat după anii ’50, a fost folosit în scop propagandistic. Mai ales de când poetul anonim – să-i spunem așa – a descoperit rima „ogorul-tractorul”. Acum sunt alte vorbe, dar e aceeași tristețe. Eh, ca să nu se uite adevărata muzică populară, am făcut aceste restituiri, acompaniat cu taraf tradițional, cu tot ce trebuie. Generația de astăzi, prinsă de gusturile oocidentale, ținută atât de mult timp în frâu, a dechis târziu ochii spre Occident. Au luat de acolo ceea ce era deja perimat. Toată muzica noastră ușoară e bântuită de hip-hop, de house… Muzicalitatea dispare, ritmul se accentuează, instrumentele electronice și textele de proastă calitate fac legea. Atunci am zis – ia să vadă această țară prin ce perioadă frumoasă am trecut noi ca popor – perioada interbelică, adică. Sunt mândru că sunt român, am spus-o și o voi spune mereu cu drag. Sunt mândru pentru două momente esențiale din istoria noastră: sunt îndrăgostit de perioada prepașoptistă, când o mână de tineri plecați la studii la Paris, Viena sau Berlin au revenit acasă. Mă, cu sprijinul forțelor oculte, a Masoneriei, nu mă interesează cum, dar ăştia s-au întors şi au făcut o ţară! Apoi, perioada interbelică – zic eu – este culmea inteligenței și a harului acestui popor. Numai în spațiul ăsta al ideii ce-a fost... În jurul lui Nae Ionescu se strânseseră Eliade, Noica, Cioran, Mihail Sebastian, Vulcănescu… În literatură - Sadoveanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Rebreanu… Despre poezie nu mai vorbesc… Între Arghezi și Ion Barbu, aveai un Pillat, un Topârceanu, un Minulescu, o Otilia Cazimir. Apoi, în muzică, îl aveai pe Enescu, în arte pe Brâncuși… Îți dai seama? Pun o întrebare care mă macină.

Intertitlu: „Avem boala meșterului Manole”

Ne puteți urmări și pe Google News

Așa…

Dacă n-ar fi venit peste noi tăvălugul ăsta slav și neevoluat intelectual, unde s-ar fi situat România acum? Eu cred că sus, sus de tot!

Cum vă explicați că, deși se dezvoltase un climat cultural extraordinar în Europa, oamenii au „produs” un nou episod dramatic - al doilea război mondial?

Cred că face parte din structura umană. Omul, când e bine, simte nevoia să strice. Nu vezi? Și noi avem boala asta fantastică. Niciodată nu construim în continuare. Simțim nevoia să distrugem ce s-a făcut bun înainte. Avem boala meșterului Manole. Cuvântul care mă deranjează cel mai mult acum la noi, la politicieni, este „schimbarea”. Mă, toți vor schimbare! Dar eu vreau continuitate. Nu mai schimbați, lăsați, să vedem unde ajungem pe un drum deja început. Nu, schimbare, nene, așa, de dragul lelii. Revin de unde am plecat, că mă enervez... Legat de ultimul spectacol... După muzica populară interbelică, vin acum cu muzica ușoară interbelică. O reconstituire a unei Românii în care mai erau boieri, în sensul nobil al cuvântului. Mi-e dor și mi-ar fi plăcut să trăiesc în acea Românie. Sigur, n-aș fi intrat la categoria boieri, aș fi fost în zona boemă a acestei Românii. Mi-ar fi fost drag. Spectacolul „Adio, doamnă!” asta cuprinde, acea Românie interbelică elegantă, politicoasă, rafinată. Voi readuce la viață cântecele lui Moscopol, Zavaidoc, Titi Botez, Cristian Vasile... Vor fi Minulescu, Arghezi, veți vedea. Să vedeți ce candoare, ce tristețe, ce frumusețe... Avanpremiera am făcut-o aici, la Izbiceni, pentru că iubesc acest loc, cu tot cu oamenii lui, simpli sau mai sofisticați. În fine, pe lângă „Adio, doamnă!”, mai pregătesc ceva. Am scris deja poeme pentru o altă reprezentație, de data aceasta inspirată din politicianismul ieftin pe care-l trăim, din parșivenia, zăngănitul inutil al vorbelor, din lanțurile acestea pe care ni le pun conducătorii noștri... Îmi plac și mizeria, și scandalul. Cine știe, poate iese ceva bun din toate astea... Astăzi culegem ce s-a distrus în învățământul românesc din ’89 și până acum.

În ce stadiu suntem în prezent?

Educația? La pământ! Toți miniștrii care s-au succedat la Educație s-au crezut, pe rând, Spiru Haret. Mă, toți! Au vrut să schimbe, nimeni n-a vrut să continue. Cele mai mari greșeli le-a făcut Marga, de altfel un om ales, intelectual de clasă, fără doar și poate, dar a distrus școlile profesionale. O să ajungem să fim nația cu cei mai mulți chelneri cu studii superioare!

Intertitlu: Umbla desculț și bea lapte de la „țâța vacii”

Ce vă aduceți aminte din copilărie?

Am avut o copilărie splendidă, care din păcate s-a frânt o dată cu arestarea tatei. Avea 28 de ani când l-au ridicat. I-au dat 22 de ani de pușcărie! Chiar când să fac și eu trecerea în adolescență, într-un moment critic deci, m-au lăsat ăia fără tată.

Și de ce? Pentru că, la 14 ani, plecase băiat de prăvălie la București, sub aripa unui cuib de legionari...

Da, mă, era un mucos care făcea comisioane... Ce știa bietul copil de politică? Vezi? Asta-mi place mie la sistemul comunist. După nu știu câți ani, după ce-l eliberaseră, ne vine o hârtie acasă în care autoritățile își cereau scuze. Justiția greșise, cum ar veni, iar acea scrisoare îmi dădea mie înapoi părintele, integru, așa... Am și acum hârtia acasă. Auzi, mă, îți dai seama? După ce-l condamnaseră 22 de ani, îi confiscaseră toată averea... Acum îi condamnă pe-ăștia, pe hoți adică, la 2 ani de închisoare, execută un an, apoi se întorc acasă, la banii furați și dă-i trai pe vătrai. Mă, lui tata i-au luat comuniștii tot.

Și cum s-a descurcat mama? Avea trei copii de crescut, pe Gigi și încă două fete...

Am supraviețuit. Nu toți comuniștii erau răi, să înțelegi asta. La mine-n sat, la Podari, a zis primarul: . Au zis că bagă pe cineva să locuiască, un tractorist, dar nu l-au băgat. Am rămas noi. Mama - țărancă adevărată! Talentul histrionic și tenacitatea de la ea le am. Povestea dumnezeiește și avea o putere de muncă, o încrâncenare de-asta așa… când mergeam la secerat, luam oameni să ne ajute, dar ea, biata, era cea care lua o postață înainte. Era exemplu, trăgea de nu i se vedeau mâinile din grâu când secera. Eu făceam legăturile, apoi tata lega snopurile. Asta înainte să-I ia la Aiud. Ehe, copilărie, mergeam cu vacile, n-aveam noțiunea de greu. Toți aveam vaci, umblam desculți cu ele. Ne era sete, ne duceam la țâța vacii, storceam două alea acolo, în gură, gata. Ne întorceam acasă din copac în copac, căutând cuiburi de cioară pucioasă. Fiind băiet, păduri cutreieram… Chiar așa, frumos a mai fost… Păcat că mi l-au luat pe tata.

FOTO: Avanpremiera spectacolului „Adio, doamnă!” a avut loc în urmă cu 5 zile la Izbiceni, în județul Dolj. Tudor  Gheorghe va susține și la București (Sala Palatului) două spectacole, pe 3 și pe 26 noiembrie

Intertitlu: „Eram un ciudat, aveam mult păr și arătam frumos”

Ați crescut fără un model…

Nu a fost doar asta. M-a măcinat faptul că au existat repercursiuni. Și, gata, anatema! Mă ofticam că nu mai apucam să le explic de ce e acolo. Din această cauză am părăsit școala din Craiova în clasa a noua – eram la liceu, la „Frații Buzești” – și am plecat la Arad, la două surori de-ale mamei. În clasa a zecea m-am întors la Craiova, am terminat colegiul și am tulit-o în Capitală. Am intrat la facultate când n-aveam nici 18 ani! Am terminat Institutul de Teatru din București ca cel mai tânăr absolvent din istoria unității. Se scria deja despre mine după spectacolele pe care le făcusem la Casandra. Articole fulminante, care spuneau că de la Beligan nu se mai văzuse un așa june potrivit pentru Molière, pentru comedie adică. Am jucat ulterior la Teatrul CFR Giulești, alături de Costel Gheorghiu, Cornel Vulpe, Ștefan Brăila… Asta prin anul doi. Apoi, se vorbise să plec la Bârlad, dar am refuzat. De fapt, Brăila mi-a spus: .

Tot în facultate v-ați și îndrăgostit de cea care avea să vă fie soție… Georgeta Luchian, actriță și poetă, era în ultimul an la Teatru. Dumneavoastră – un boboc…

A, bine, de atunci mă îndrăgostesc tot timpul. Mă, nu mai scap! Așa e, este o femeie minunată. Mi-a stat mereu alături și m-a susținut. Să știi că scrie versuri de o manieră remarcabilă. Dar nu reușesc s-o conving de acest lucru. Scrie pentru sufletul ei.

Erați considerat un don Juan în tinerețe?

Nu. Eram un ciudat așa, aveam păr foarte mult, arătam frumos (n.r. – râde cu poftă)! Bine, mi-a trecut asta. Cea mai mare tragedie a junilor primi din teatru e că atunci când îmbătrânesc capătă o răutate, o furie... Puțini sunt actorii care au trecut cu lejeritate peste asta. Florin Piersic este unul care a făcut-o râzând. Mare actor, dar și el mai suferă câteodată de frumusețe.

FOTO: Sălița de 100 de locuri din Izbiceni a fost luată cu asalt de oltenii îndrăgostiți de rapsodul lor

Intertitlu: Lecție de viață cu Dumitru Popescu, zis „Dumnezeu”

Revenind...

Așa, așa. N-am vrut la Bârlad, deci iată-mă acasă, unde am dat și peste Georgeta. Nu mi-a mai scăpat! Mă, aci, la Craiova, am găsit două regizoare care n-au văzut în tânărul talentat de la București același om. Am simțit astfel nevoia să demonstrez că am talent. Am făcut un spectacol de poezie, dar neavând nici fizicul lui Septimiu Sever, nici vocea lui Vraca, mi-a fost mai greu. M-am perfecționat însă. Ce? Crezi că vocea de acum a fost așa dintotdeauna? Nu, mă, am muncit, am învățat. În 1969 am făcut spectacolul „Menestrel la curțile dorului”. Măi, nene, versuri din Blaga, Ion Barbu și Arghezi. Era liniște-mormânt în sală. Se aplauda doar la sfârșit. Eu, cu chitara și cu mustața răsucită, dă-i și cântă poezia acestor genii. A fost un succes de neînchipuit!

Ce a urmat?

Am realizat un spectacol în care cântam zece balade românești a câte 20 de minute fiecare. Era de vis! Păcat că acum nu mai pot face asta. Am încercat, dar omul de astăzi se plictisește repede, începe să butoneze telefonul, dă mesaje, laicuri... Deh, n-ai văzut cum fac acum? Cânt trei minute, apoi schimb, gata. Spun o glumă, o anecdotă, o poezie. Mă, trebuie să nu plictisești omul, că te-ai fript. Și să nu-l păcălești.

Care a fost cea mai importantă lecție pe care ați primit-o în viață?

Au fost multe, dar mi-amintesc una, tot cu comuniști. Când s-a dus Amza (n.r. – Amza Pellea), mă cheamă Dumitru Popescu „Dumnezeu” la el. Așa era poreclit ăsta, era genul de comunist căruia-i purtam tabloul în brațe pe la manifestații. El tăia și spânzura la Cultură. Mă întreabă: . Zic: . El: . Eu am încercat să-i spun că vreau să cânt versurile lui Macedonski, el – nu – să fac Bacovia. Mă, ăsta chiar se pricepea, citise ceva la viața lui și a avut dreptate cu harpa. Am studiat cam un an, m-am chinuit, apoi a venit și m-a întrebat: . Am tocit băncile pe la Institutul de Folclor, pe la Academie, pe la Muzeul Literaturii. Am studiat. Așa am cotit-o spre poezie, spre cântarea poeziei. Eu descopăr muzicalitatea versurilor și v-o ofer vouă. E darul meu.

Intertitlu: Eminescu, Antonescu și Păunescu, trei mari români

Faceți cultură de aproape 50 de ani. Ați strâns avere, v-ați îmbogățit? Umpleți sălile de fiecare dată, iar biletele sunt scumpe.

Mă, sunt bogat. Am un nepoțel ca o cireașă, de care sunt foarte mândru. El e toată averea mea. Biletele sunt scumpe pentru că eu cânt cu muzicieni extrem de valoroși. Toți au studiat Conservatorul, iar maestrul Marius Hristescu, omul care orchestrează totul, e cel mai talentat dirijor și compozitor.

Spuneți-mi trei nume de mari români.

Trei? Păi, sunt mulți, mă. Eminescu, Ion Antonescu, Adrian Păunescu, Mihai Viteazu, Nicolae Bălcescu. Primul e clar, nu te atingi de el. Nici măcar eu n-am putut. Nu pot să-i pun poezia pe muzică și cu asta basta. Al doilea e Antonescu, nu-mi pasă că mă acuză unii-alții că aș fi legionar sau mai știu eu ce. El ne-a ordonat să trecem Prutul! Pentru mine e unul dintre cei mai mari români!

Nașul Păunescu pe podium? Băiatul dumneavoastră îi poartă numele.

Mă, mulți nu l-au înțeles pe Păunescu. L-au etichetat așa, la repezeală. Ca poet, are niște creații fabuloase. Le voi strânge într-o cărțulie și veți vedea cu toții ce artist a fost. Îi datorez asta. Și, până la urmă, e topul meu.

Sunt isorici care susțin că Mihai Viteazu nici n-ar fi fost român, ci fiul unor negustori greci.

Și ce dacă. El a unit pentru prima dată țărișoarele astea. A fost, deci, un mare român.

Mai faceți politică?

Ce politică? E dezastru! Toată lumea știe că n-am votat cu Johannis... Acum nu-mi mai place nici un politician, gata, m-am lecuit.

Vă bate vreun gând de retragere?

Simt că nu mai am același timbru vocal, aceeași putere, aceeași siguranță. N-o s-o lungesc la infinit, pentru că nu vreau să devin penibil. În câțiva ani, mă las de spectacole și mă apuc de scris. Am multe de povestit.

Casetă 1

Luna viitoare scoate cartea „V-am dat un an din viața mea”

Maestrul Tudor Gheorghe s-a apucat de scris. Mai mult, acesta va debuta editorial în scurt timp: „M-a inspirat un turneu pe care l-am făcut, „Lecția” se chema spectacolul cu care am bătut toate orașele mici. La Babadag nu mai cântase nimeni de 20 de ani! M-au emoționat lucrurile astea, așa că le-am trecut într-un jurnal care se va intitula . Frumos nume, nu? Va apărea luna viitoare”.

Caseta 2

Spectacole cu repetiție

Cum biletele pentru concertul Adio, doamnă!, din 3 noiembrie, au fost deja epuizate, echipa artistului a mai programat un concert, în aceeași lună. „S-a vândut tot, așa că mai facem un show pe 26 noiembrie, tot la sala Palatului, în București. Mă iubesc oamenii, le place munca mea, dar și eu îi respect și le dau doar lucruri de calitate. Ăsta e secretul”, ne-a dezvăluit Tudor Gheorghe.

Caseta 3

Tudor Gheorghe, la foc automat

  • S-a născut la Podari, lângă Craiova, la 1 august 1945
  • Ilie Tudor, tatăl său (cântăreț la strană), a fost condamnat la 22 de ani temniță grea, din care a ispășit 7, pentru că la 14 ani a fost băiat de pravălie la București, într-un cuib de legionari
  • Tudor Gheorghe a absolvit Institutul de Teatru din București în 1966
  • În facultate era poreclit „Prințul blatiștilor”, pentru că mânca la cantină fără să aibă cartelă
  • A debutat pe scenă în 1966, în piesa „Cocoșul negru”, de Victor Eftimiu
  • Este căsătorit cu Georgeta Luchian, actriță și poetă cu trei ani mai mare decât el. Au împreună un băiat, Adrian