“Știi unde poți căpăta definiția omului? – te întreb. În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul și asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea și omul. În biserică afli că exiști”, spunea filosoful Petre Ţuţea, demersul său intelectual fiind întru totul integrat Ortodoxiei.

Biserica nu caută să îngrădească libertatea; personalitatea creștină se formează prin puterea iubirii și a libertății voinței. Chemarea Bisericii este de a ședea cu capul pe pieptul Mântuitorului, căci a sta cu capul pe pieptul Domnului Iisus înseamnă a trăi duhovnicește, născuți din apă și din duh. 

Înaltpreasfințitul Andrei Andreicuț, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, a acordat publicației EvZ un interviu în cadrul căruia explică importanța cunoașterii lui Dumnezeu prin experienţa directă, personală, prin trăirea duhovnicească. Înaltpreasfințitul Părinte vorbește și despre etalonul spiritualității pentru generațiile vârstnice și, prin comparație, pentru generațiile tinere. 

Reporter: Se consideră că generațiile tinere sunt mult mai departe de Dumnezeu și de valorile morale propovăduite de dogma creștină față de generațiile mai vârstnice. Spiritualitatea este astăzi asociată, de exemplu, cu filosoful Osho, exerciții de meditație, yoga și altele. Devine uneori anacronic ca în anul 2021 să spui că frecventezi, tânăr fiind, biserica. Ce înseamnă, de fapt, spiritualitatea și cum comentați evoluția acestui concept de-a lungul timpului?

ÎPS Andrei: Cred că este greu de spus dacă vorbim despre o evoluție sau un regres al spiritualității, dar când este vorba de persoane concrete, de la om la om drumul este diferit în ceea ce privește experiența spirituală. 

Vedeți, dacă ar fi să dau o definiție spiritualității din punct de vedere creștin, m-aș folosi de un citat al unui scriitor celebru ortodox, Bulgakoff: “spiritualitatea este o viață nouă cu Hristos și în Hristos, condusă de Duhul Sfânt”. Cam aceasta ar fi spiritualitatea.

Sunt situații și situații legate de modul în care percep spiritualitatea tinerii noștri. Eu cred că un tânăr care a luat în mână steagul credinței înaintează foarte frumos. Nu e perimat să fii credincios. Dimpotrivă, este foarte onorant. 

De obicei, suntem tentați să dăm citate, unele din ele grăitoare. Onisifor Ghibu, de pildă, care a pus umărul la organizarea Universității românești din Cluj, are o carte intitulată “Pe baricadele vieții” și zice în ea, la un moment dat, că oamenii de astăzi (adică de pe vremea sa, dar aplicând la generația tinerilor) vor neapărat să vadă o contradicție între materie și spirit, între știință și religie. Eu cred, zicea Onisifor, că va veni vremea când cele două vor conviețui foarte bine împreună și “se va da Cezarului ce este al Cezarului, iar lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Acesta este doar un exemplu.

Petre Țuțea (el s-a cunoscut bine cu antecesorul meu, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu (Anania - n.r.)), în cartea “Între Dumnezeu și neamul meu”, scrie la un moment dat că “omul fără credință este o biată viețuitoare, care vine de nicăieri și merge nicăieri”. El credea (și atât eu, cât și în general, noi, credincioșii) că pe om îl încununează credința în Dumnezeu. Nu este vorba de superstiție sau de anomalii, ci de credința luminată în Dumnezeu. 

Această credință a fost experimentată de mulți. Să pornim de la Sfânta Scriptură. Credința pe care ne-o dezvăluie Scriptura, începând cu cărțile lui Moise (cele cinci cărți ale sale), vorbește despre un Dumnezeu cu care oamenii s-au întâlnit când poporul evreu era prigonit în Egipt. A luat Moise steagul în mână și l-a dus la libertate. În cele cinci cărți ale lui Moise, găsim multe lucruri care ne spun că oamenii s-au întâlnit cu Dumnezeu. Moise este doar un exemplu al unui om care s-a întâlnit cu Dumnezeu. 

În Scriptură mai sunt și alții, fiindcă la un moment dat, Dumnezeul lui Israel s-a descoperit lumii întregi. El s-a întrupat și noi, creștinii, Îl știm pe Dumnezeu cel întrupat, Domnul Iisus Hristos, foarte bine. De data aceasta, nu din Vechiul Testament, ci din Noul Testament. El a schimbat fața lumii. 

Dacă noi, oamenii, nu mai trăim frumos acum, așa cum ne învață Evanghelia Lui, este din vina noastră, însă El a vrut să fim mult mai buni. El este Dumnezeul întrupat, bunătatea absolută, iubirea absolută. Cine citește Evangheliile, Noul Testament și își asumă modul de a gândi, de a vorbi, de a trăi al Domnului Iisus Hristos este un alt om. 

Reporter: Este aceasta trăsătura care diferențiază “viața veche”, cu atitudini păcătoase, de “viața nouă”?

ÎPS Andrei: Absolut. Dacă omul reușește să se mlădieze, să se formeze după modelul suprem, care este Iisus Hristos, atunci este un alt om. Spune Sfântul Pavel, un evreu învățat, “cele vechi s-au dus, iată, toate lucrurile s-au făcut noi”. 

O făptură nouă este omul care pune în practică Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos. Aș vrea să dau un exemplu. Nu știu dacă generația tânără se mai apleacă asupra lui, însă poate vor fi curioși să o facă. Este vorba despre părintele Nicolae Steinhardt, Monahul de la Rohia.

Omul acesta a fost evreu, ulterior s-a convertit. A fost un om de caracter, pentru că nu a vrut să depună mărturie împotriva colegilor lui. A intrat la temniță alături de ei, de grupul Noica. În închisoare fiind, s-a încreștinat. L-a botezat părintele Mina Dobzeu. După ce a ieșit din închisoare, fiind intelectual, o vreme a mai apărut în viața publică, dar apoi s-a făcut călugăr la Rohia, de unde și supranumele Nicolae de la Rohia.

Printre multe alte scrieri, are una celebră (“Jurnalul fericirii”) în care povestește despre experiența sa carcerală, una extraordinară. A fost un om din cale-afară de cult. Sinteza a ceea ce știa a scris-o în “Jurnalul fericirii”. Părintele Nicolae exprimă cum nu se poate mai bine o spiritualitate extrem de frumoasă. El a scris și un eseu într-o altă carte - “Ce-i datorez eu lui Hristos!”. 

Părintele Nicolae și Domnul Iisus Hristos erau conaționali, în sensul că Domnul Hristos a fost Dumnezeu - nu știu în ce măsură realizează oamenii. A fost Dumnezeu, dar a fost și om, s-a născut într-o țară. Țara respectivă era pământul lui Israel, Galileea. Cine se apleacă asupra “Jurnalului fericirii” înțelege foarte multe lucruri. Ce-i datorez eu lui Hristos!

Poate nici noi nu facem suficient pentru generațiile tinere, care sunt minunate, însă nu sunt catehizate suficient, deși, paradoxal, pe vremea mea, eram în plin comunism. Nu studiam religie la școală. Ce am moștenit, am moștenit de la părinții noștri și de la Biserică. Generațiile tinere au studiat și studiază religie la școală, dar nu știu cât s-au prins aceste învățături de tineri.

Reporter: Nu cred că noi, tinerii, Îl tratăm cu multă seriozitate pe Dumnezeu. Bineînțeles, există și excepții, însă probabil și sub influența unor noi teorii care iau amploare în ultimul timp, ne bazăm pe puterea noastră de a atrage, prin “energie pozitivă”, anumite lucruri în viața noastră și uităm că în spatele lor este Dumnezeu.

ÎPS Andrei: Într-adevăr, Dumnezeu este cel care ne iubește. El mai schimbă lucrurile și după rugăciunea și inima noastră. Rugăciunea la adresa lui Dumnezeu funcționează. 

L-am pomenit pe Sfântul Pavel, care a avut o experiență directă cu Dumnezeu. Moise, de asemenea, pe muntele Sinai, dar și în vremurile mai noi au fost oameni care au avut o experiență directă cu Dumnezeu. 

Un om foarte cunoscut în lumea celor care au avut viață religioasă practicantă este Sfântul Siluan, de obârșie din Rusia, dar care s-a dus la muntele Athos, unde s-a făcut călugăr. La un moment dat, a avut o criză spirituală. A ajuns pe marginea prăpastiei, pe punctul de a nu mai crede. Și strigând tare, din adâncul sufletului său, către Cel de Sus, Dumnezeu i-a dat o experiență concretă. Fiind în Biserica Sfântul Ilie, L-a văzut deodată pe Domnul Hristos în fața iconostasului. A avut o experiență unică, ulterior aceasta l-a marcat pentru toată viața.

Ce bun, ce mângâietor este Domnul Iisus Hristos! Nici eu nu am cuvinte și poate nici Sfântul Siluan nu a avut ca să explice bunătatea Domnului Hristos. Sfântul Siluan i-a ajutat și pe alții să iasă din criza spirituală prin care treceau, datorită experienței lui directe cu Domnul Iisus Hristos. Unul dintre aceștia este Cuviosul Sofronie Saharov.

După Primul Război Mondial, văzând câtă lume a murit, printre care mulți, socotea și avea dreptate - au murit fără niciun rost. “Cu ce folos?”, se întreba el, gândind la un moment dat ca un om care nu mai are credință. “Acum, dacă eu mor, nu mor împreună cu mine toate idealurile, toți cei dragi pe care îi cunosc? Nu moare împreună cu mine o lume întreagă”? Cine i-a limpezit toate aceste întrebări? Scrierile duhovnicului său, Sfântul Siluan. A avut și el o experiență concretă cu Dumnezeu și a fost apoi întăritor al multor altora, pe calea aceasta a vieții spirituale.

Există o înlănțuire între părinte și ucenic sau între mentor și discipol. Unul dintre discipolii lui Sofronie este părintele Rafail Noica, fiul filosofului Noica. Pe cât de mare a fost tatăl său pe tărâm filosofic, pe atât de mare este el pe tărâm spiritual. Numai că duce o viață singuratică, izolat de lume. A ieșit la un moment dat în viața publică, a scris. “Ce era de spus, am spus”, zice el.  

Siluan Athonitul L-a văzut direct pe Hristos în fața iconostasului. Sofronie Saharov, ucenicul său, a fost convins de către Siluan să creadă. Mai mult decât atât, a avut și el o experiență la un moment dat și a fost mentorul lui Rafail Noica. 

Rafail Noica Îl mărturisește pe Hristos în lumea aceasta, a noastră - zic plecând de la gândul că lumea tânără, neavând o experiență directă întotdeauna cu Hristos, s-ar putea să creadă, s-ar putea să nu creadă. Noi, dacă ne-ar ajuta Dumnezeu, cum ne-am dori să-i lămurim pe toți! Să creadă, iar din credința frumoasă pe care o au, ar rezulta și o viață foarte frumoasă. S-ar mai schimba chipul lumii acesteia.

Reporter: Care credeți că sunt patimile care îi distrug cel mai mult pe oameni?

ÎPS Andrei: Dacă ar fi să subliniem patimile care îi obsedează pe oameni, acestea două le-aș sublinia: trupul și banul. Pentru ca plăcerile trupești să fie satisfăcute, este nevoie de bani. Prin urmare, banul rămâne pe primul plan pentru omul care nu are o viață spirituală. Cel care are o viață spirituală, altfel gândește. 

Mergem chiar la începutul zidirii, în primele cinci cărți ale Bibliei. Aflăm că atunci când a ieșit din mâna lui Dumnezeu, omul avea toate funcțiile perfecte. Funcțiunea nutritivă îl ajuta să trăiască. Funcțiunea procreativă ajuta neamul omenesc să se împrăștie pe tot pământul. 

Din nefericire, după ce bietul om a căzut în păcat, funcția nutritivă, care până atunci era o modalitate de a-și întreține viața, a devenit un scop în sine. A devenit lăcomia pântecelui. Cât despre funcția procreativă, binecuvântată de Dumnezeu ca din dragostea dintre un bărbat și o femeie să se nască copii, și ea a fost dată peste cap și a devenit o plăcere, fără gânduri înalte de a procrea copii și a ajuta neamul omenesc să meargă înainte.

Așa s-ar putea medita și la celelalte funcții pe care Dumnezeu le-a așezat în om, atunci când l-a creat. Omul creat de Dumnezeu era tânăr, frumos, sănătos și nemuritor. Din cauza păcatului, el a ajuns bătrân, urât, bolnav și muritor. Domnul Hristos a venit tocmai ca pe omul acesta bolnav să-l facă sănătos și să-i dea din nou posibilitatea să devină așa cum a fost conceput de El.

Va urma...