​- Evenimentul zilei: „Primarii unioniști” din Republica Moldova au tot cerut sprijinul autorităților române (bineînțeles, în contextul Centenarului Marii Uniri; nu se știe dacă acești „unioniști” își doresc sincer să se reunească sau doar își justifică anumite venituri alocate de România în scop propagandistic) – dar, dincolo de speculații și bătăi cu pumnul în piept, sunt condiții pentru o reunificare? Este posibilă „România dodoloață” în viitorul apropiat?

Ioan-Aurel Pop: Nu văd să fie condiții concrete pentru o reunificare a Basarabiei cu România. Nici noi, românii de pe ambele maluri ale Prutului nu suntem pregătiți, dar nici situația geopolitică internațională nu este favorabilă unui astfel de act. Este de ajuns să ne uităm la ceea ce fac Federația Rusă și Ucraina, lângă granițele noastre și ne vom lămuri. Asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm, dar se cuvine să fim realiști și să lucrăm pentru acest ideal pe alte planuri și cu alte mijloace decât unirea efectivă, aici și acum.

– Avem motive să ne temem de politica lui Vladimir Putin? Pare că românii, interesați mai mult de propriul nivel de trai, nu dau prea mare importanță războiului care a bulversat vecina Ucraina.

– Da, avem motive de teamă, pentru că marele nostru vecin, de la Petru cel Mare încoace, nu a renunțat niciodată la politica sa ofensivă, la cuceriri, la presiuni, la provocări. Politica agresivă a Rusiei se vede cel mai bine în Republica Moldova, dar este prezentă, direct sau indirect, și în România propriu- zisă. Din păcate, nu văd ca guvernanții noștri să aibă un plan prin care să gestioneze această mare primejdie.

– Să schimbăm registrul întrebărilor! Aveți cont de Facebook, domnule Ioan Aurel Pop? Cum influențează noile mijloace de comunicare societatea?

– Am și un asemenea cont, dar nu mă las robit de el, deși comunicarea de acest gen este fascinantă. Necazul este că nu mai am timp de Facebook. Abia răspund la mail-uri, care sunt tot mai multe și mai solicitante. Fără aceste mijloace de comunicare nu se mai poate trăi însă. Lumea mă judecă uneori prea sever pentru că atrag atenția asupra abuzurilor din domeniu, asupra primejdiei de a forma generații de roboți umani, asupra nevoii de a cultiva memoria și gândirea proprie. Să ne înțelegem: eu nu combat digitalizarea și nici internetul, dimpotrivă, le fac elogiul; dar mă opun dependenței necenzurate a omului de ele. Orice exagerare, în orice domeniu, nu este de dorit, iar rețelele de socializare folosite în exces ne pot afecta condiția umană și ne pot transforma în instrumente. Riscăm să nu mai comunicăm omenește și direct, ci exclusiv prin alte instrumente.

– Mai aveți timp să citiți? Ce carte v-a reținut atenția în ultima perioadă?

– Citesc istorie tot timpul (când am răgazuri, mai ales între două avioane sau seara), dar și beletristică. Am recitit recent „Cine l-a ucis pe Palomino Molero?”, de Mario Vargas Llosa. Viața fără lecturi devine fără sens, mai ales pentru intelectualii din generația mea.

– Are omul Ioan Aurel Pop să-i facă vreun reproș persoanei publice Ioan Aurel Pop?

– Da, mai multe! Noi nu avem mai multe vieți pământești și viața noastră trebuie cruțată, fiindcă nu ne-am dat-o noi înșine. Persoana publică Ioan- Aurel Pop ar trebui să fie mai discretă, mai consistentă în intervențiile sale și mai constructivă. Iar „construcția” ar trebui să se axeze pe cercetarea istorică, fiindcă asta știu să fac cel mai bine.

– Schițați, vă rog, în câteva tușe, portretul românului de astăzi! Cum arată politicianul român? Dar intelectualul? Dar muncitorul, studentul, preotul?

– Românul de azi nu are un portret colectiv, deși revine la modă, din câte văd, psihologia popoarelor. Românii sunt acum „internaționalizați”, deși au mai păstrat câte ceva din vechile năravuri, bune și rele. Politicianul, muncitorul, studentul, preotul etc. sunt și ei „globalizați”. De exemplu, muncitorul aproape că nu mai există, studentul este ca oricare alt student, cu aceleași moravuri, preotul se înscrie în tipicul oricărui slujitor bizantin sau ortodox, cu puternice adaptări la starea ușor sau apăsător arhaică a lumii noastre. De exemplu, studenții români brăzdează Europa și lumea în schimburi de experiență, în stagii de cercetare și de predare și se adaptează perfect, vorbesc engleză ca toți tinerii, știu să lucreze admirabil la computer etc.

– Ce mai înseamnă, astăzi, patriotismul? Patriotismul pur, nu cel contorsionat în discursurile anumitor politicieni.

– Este bună întrebarea, pentru că mulți confundă patriotismul cu naționalismul exacerbat ori cu xenofobia. Or, xenofobul este acela care-i urăște pe străini, iar patriotul este acela care-și iubește patria, adică locul nașterii sale, al părinților și moșilor săi. Xenofobul poartă în sine ură, iar patriotul poartă iubire. Azi, însă, într-un peisaj dezolant, lipsit de lecturi și de cultură generală, unii „analiști” făcuți peste noapte ne învață că patrioții urăsc alte patrii, ale altora, în loc să ne spună adevărul: patriotul autentic iubește vatra nașterii și devenirii sale, prețuind și patriile celorlalți. Politicienii, nefiind, de regulă, sinceri în ceea ce scriu și spun, devin ușor demagogi și devalorizează sensurile noțiunilor pe care le folosesc.

Religia – instrument al războiului

– În numele islamismului mor astăzi oameni nevinovați. Ce este, până la urmă, religia? S-a perimat atât de mult funcția ei spirituală, încât a rămas doar un instrument/pretext pentru conflicte dure între oameni cu mentalități, culturi și educații diferite?

– Nici religiile, ca toate lucrurile de pe lumea asta trecătoare, nu sunt imuabile. Credința ar trebui să fie una și nedespărțită, una și aceeași, dar și credința – cum se vede – îmbracă formele cele mai variate. Până la urmă, înțeleg și acest lucru și îl pot și argumenta, dar ceea ce nu pot înțelege este intoleranța față de credința altuia, ura față de felul de a fi al altuia. Am fost învățat de mic că este loc sub soare pentru oricine și că respectul pentru alteritate este o mărturie de omenie. Necazul este că mulți dintre aceia care trăiesc intens spiritualitatea, care sunt credincioși sinceri se lasă amăgiți de falsele predici, de învățături extreme, încât dobândesc gustul conflictelor. Și în numele credinței (și al bisericii), de-a lungul mileniilor de istorie cunoscută, s-au purtat războaie și s-au comis crime. La fel s-a întâmplat în numele dragostei (Războiul Troian), în numele familiei (Războiul celor Două Roze), al democrației, al libertății, al națiunii etc. Aceasta nu trebuie să ne facă să demonizăm credința, biserica, iubirea, națiunea etc., pentru că am comite o gravă confuzie de planuri.

„Istoria, ca și alte domenii de cunoaștere, poate fi manipulată”

– Ce înseamnă istoria, domnule Ioan Aurel Pop? Este această disciplină doar un eficient instrument de manipulare sau și un act de identitate?

– Istoria este o formă de cunoaștere a lumii și a vieții, ca toate celelalte. Mie îmi place să spun că istoria este prezentul oamenilor care au trăit în trecut sau să o definesc ca fiind memoria colectivă a omenirii. Dacă credeți că un om obișnuit poate trăi și poate rămâne om fără memorie, atunci am putea susține că și popoarele ar putea trăi fără istorie. Dar – știm cu toții asta – un om fără memorie devine un om bolnav, care trebuie izolat și tratat. La fel este și cu grupurile! Ele au nevoie toate de dimensiunea trecutului lor. Dar și istoria, ca și alte domenii de cunoaștere, poate fi manipulată. De când e lumea, de exemplu, istoria scrisă în anumită cheie a fost un instrumentum regni, adică o unealtă a guvernării, fiindcă politicienii scot din trecut ceea ce le convine și le servește. Cinstit vorbind, trecutul popoarelor poate fi prezentat și ca actul lor de identitate, fiindcă identitatea reunește nașterea, copilăria, școala, căsătoria, familia, profesia etc., adică toate componentele vieții. Ca orice formă de cunoaștere, și istoria are limitele sale și nu trebuie fetișizată.

– Sunteți un om fericit, domnule Ioan Aurel Pop?

– Nici nu știu măcar cum aș putea defini fericirea și nici nu mă întreb prea des! Întrebările existențiale prea insistente (de ce trăim?, ce este omul?, ce este universul? încotro merge omenirea? etc.) i-au făcut pe unii să-și piardă mințile, iar asta nu folosește la nimic. Ne poate aduce, eventual, sicrie în plus, vorba lui Nicolae Iorga. Fericirea ar putea să însemne pentru mine viața trăită după rânduiala lăsată din părinți și moși și după exigențele acestei lumi. Iar în centrul fericirii mele – dacă așa ceva există – ar putea să stea cumpătarea, deși ispitele exceselor se află pentru noi, oamenii, la fiecare pas.

– Vă considerați un cetățean bogat al acestei țări?

– Sunt foarte bogat, mai întâi sufletește, deoarece am o viață interioară plină. Cu cât știu mai mult, îmi dau seama că, de fapt, nu știu nimic, dar cu atât mai mare e setea de cunoaștere și de împărtășire din înțelepciunea luminatelor spirite. Ca istoric, eu stau la masă cu regii și cu voievozii (când descifrez documente emise de ei), iar ca intelectual, „cinez” cu Shakespeare și cu Victor Hugo, cu Goethe și cu Eminescu. Sunt bogat și material, fiindcă am din ce să trăiesc, la fel cum au și mai toți ai mei, iar avere nu mi-am dorit niciodată. Ce să fac cu averea materială? S-o las copiilor (în cazul meu, copilului)? Dar ei ce ar mai face în viață dacă le-ar avea pe toate de-a gata? Viața este o luptă pentru viețuire și supraviețuire, iar dacă dispare mobilul luptei s-ar putea să se pulverizeze și pofta de viață. Nu putem forța rostul firii, noi, umile „trestii gânditoare” (Blaise Pascal), fiindcă „l-am mânia pe Dumnezeu” – vorba bătrânilor noștri – și am strica astfel rânduiala din lucruri, adică ceea ce romanii numeau modus in rebus.

„Ascultați de bătrâni, dar nu în toate, ci numai în ceea ce se cuvine!”

– Ce mesaj aveți pentru tinerii români?

Să rămână mereu tineri în spirit și să asculte de bătrâni, dar nu în toate, ci numai în ceea ce se cuvine. Și bătrânii, ca toți oamenii, sunt supuși erorii, sunt tentați să exagereze, să devină egoiști, geloși pe tinerețe etc. Cei mai mulți bătrâni, însă, au experiență bogată de viață, iar din experiență se învață, ca și din istorie sau ar trebui să se învețe … I-aș îndemna pe tineri să apere valorile lumii și ale țării, acelea perene și verificate, care ne-au condus spre bine, spre făurărie și nu spre distrugere și spre rău. Dreptatea, libertatea și adevărul sunt asemenea valori fundamentale, dar lipsite de bunătate, adică de dimensiunea etică, nu au sens. Primul impuls al nostru este adesea acela de a face rău, dar este imperios necesar să ne înfrânăm acest impuls și să facem binele. E vorba despre binele nostru, dar și al poporului nostru, din care ne tragem seva, esența și identitatea. Dacă vor reuși tinerii noștri aceasta, atunci vor putea, cu siguranță, să fie și buni cetățeni ai Europei și ai „satului nostru global”, care este planeta Pământ.

Te-ar putea interesa și: