Pentru a avea şansa să vă întâlniţi cu Adelin Petrişor trebuie să trimiteţi la adresa OP 1 CP 10 Bucureşti, până cel târziu luni, 12 mai, talonul de participare la concurs. Talonul îl puteţi găsi în ediţia de vineri, 9 mai, a Ghidului TV al «Evenimentului zilei».
Adelin Petrişor, în care Antena 1 şi-a pus de-atâtea ori baza pentru acoperirea conflagra- ţiilor, e neobosit şi mai mulţumit ca oricând de viaţa sa.
EVZ TV: Adelin, care e cea mai mare victorie a ta din teatrele de război?
Adelin Petrişor: Nu cred că a fost vorba de o victorie. Oricum, eu nu văd deplasările mele în acest mod. Din 1996 am fost în Liban, Algeria, Albania, Belgrad, Kosovo, Irak, Afganistan, Guantanamo, Israel şi aşa mai departe. În fiecare dintre deplasări, am găsit ceva interesant: oameni, poveşti. Probabil că în Irak, în 2003, a fost mai mult decât atât, pentru că eu şi prietenul meu, cameramanul Florin Dobre, am fost singurii jurnalişti români care au transmis în direct bombardamentele americane din capitala irakiană. Şi deplasările cu armata americană din Bagdad, Fallujah sau Ramadi, reportajul la Guantanamo au constituit premiere pentru presa din România. Aşa am filmat în Irak arestarea unor insurgenţi sau modul cum luptă infanteriştii americani, cum tră- iesc într-o zonă de război soldaţii celei mai mari armate a lumii. Care ar fi regulile de bază ale supravieţuirii unui reporter de război? Frica te ţine în viaţă. Trebuie să ştii cât rişti, să-i cunoşti bine pe oamenii cu care lucrezi, traducă tori sau şoferi. Trebuie să ştii cât mai multe despre locul în care te duci, despre oamenii de acolo. De asemenea, e bine să ai noroc şi să te iubească măcar din când în când Dumnezeu.
Cum e viaţa ta acum? Îţi lipsesc transmisiunile riscante? Nu-mi lipsesc, lucrez pe eveniment şi ştiri sunt din belşug în România sau în străinătate. Oricum, în fiecare an am fost de cel puţin de două ori în Irak sau Afganistan. Chiar şi fără războaie am de muncă. Am ocazia să fac interviuri cu oameni, de la sinistraţi şi până la laureaţi ai Premiului Nobel. I-am „văzut de aproape“ pe Yasser Arafat, Beniamin Nethanyahu, Ehud Barak, Moammar Gaddafi, Valentino Rossi, Ayatollahul Fadlallah, liderul spiritual al Hezbollah. E o muncă interesantă, unde rutina nu-şi prea are locul.
Cătălin Radu Tănase a fost foarte afectat de ceea ce a văzut şi trăit în Irak, asta l-a îndemnat chiar să renunţe la aceste deplasări. Tu, în schimb, ai venit mai puţin afectat... sau ai părut mai detaşat... Nu ştiu cât de afectat am fost. Am văzut cadavre, muribunzi, gropi comune, însă am reuşit să rămân un om echilibrat, normal. Probabil şi pentru că am o familie, prieteni şi, nu în ultimul rând, pasiuni. Cred că doar aşa poţi „arde“ lucrurile urâte cu care, fără să vrei, te încarci.
Îţi doreşti ca familia ta de două persoane să se mărească? Bineînţeles că îmi doresc un copil. Îmi plac foarte mult copiii.
Într-una dintre deplasările tale te-ai îmbolnăvit de hepatită şi ai slăbit foarte mult. Eşti în regulă acum? M-am îmbolnăvit într-adevăr în 2003, în Irak. Am descoperit la timp boala, pentru că de fiecare dată când mă întorc dintr-o zonă de război merg la analize. Am făcut interferon şi, după câteva luni, virusul s-a negativat, cum spune profesorul Streinu-Cercel. Am slăbit însă pentru că am vrut. Şi asta după ce mai întâi m-am îngrăşat. Acum, am aceeaşi greutate ca la 20 de ani şi sunt mul- ţumit de asta. Fac sport, alerg zilnic, mă dau cu placa. Nu sunt bolnav şi nu fac niciun tratament. M-am săturat doar ca lumea să mă întrebe de ce am slăbit. Zilnic mă întreabă câteva persoane acest lucru. Unii sunt aproape dezamăgiţi că nu pot să-mi plângă de milă. Sunt perfect sănătos. Tocmai am zburat cu un supersonic şi înainte mi-am vizat carnetul de zbor. Asta înseamnă că mi s-au făcut analize amănunţite.
Ce urmează acum, după atâtea aventuri? Ai expus deja fotografie, urmează să scrii cărţi? Nu cred că voi scrie prea curând. În ultima vreme, în breaslă a devenit o modă scrisul. Toată lumea scrie, cine mai citeşte? Mai am mult de citit până să scriu.
Ai încercat să-ţi faci un blog, l-ai închis rapid. Eşti un tip în pas cu tehnica, altfel nu ai fi putut să-ţi faci treaba în toţi anii aceştia, iar acest tip de comunicare e acum prezentul. Mai simţi nevoia să comunici într-un fel direct cu eventualul tău public sau ţi-a „trecut“? Un student de la Cluj mi-a făcut acel blog şi am scris câteva săptămâni. Eu nu voiam să moderez discuţiile şi m-am săturat să citesc diverse lături aruncate de „voinici“ care se ascundeau în spatele anonimatului. Sunt un tip în pas cu tehnica şi comunic cu telespectatorii prin intermediul materialelor de la Antena 1 şi de la Antena 3. Citesc câteva bloguri şi îmi e suficient.