JURNAL DE CĂLĂTORIE. Un spectacol de necuprins: forfota străzii, a întâmplărilor mărunte, a oamenilor şi a culorilor.
Ieşim buimaci din gara de la Haridwar, căutând o ricşă care să ne ducă la Gange şi apoi, în sus, spre poalele Himalayei. Suntem trei: eu, Anca, gazda mea româncă din New Delhi, şi Mohit, un student indian la Arte, frumos şi educat. Avem multe bagaje, câte un rucsac de fiecare; încerc să-i spun Ancăi să tocmească un ricşar mai vânjos. Am încă sentimentul că mi-e milă de ei, nu vreau să-i exploatez.
Tratează Mohit până la urmă şi, dintre toate variantele din lume, găseşte unul de vreo 70 de ani - incredibil, dar la vârsta aia încă trag la ricşă şi fac faţă! Pe un preţ de nimic, cam cât ar costa în România un sandvici! Evident, nu mă lasă să intervin. Am crezut că ne separăm, dar nu, înţelegerea este să ne ducă pe toţi trei, cu trei rucsacuri, până la inima Haridwarului, acolo unde se întâlneşte Gangele.
Spectacol pe cinci kilometri
Drumul care se întinde între gara din Haridwar şi platoul central, unde poţi întâlni Gangele, e un spectacol de necuprins. Pe vreo cinci kilometri - care par mult mai mulţi -, pe străzi înguste şi întortocheate, mii de tarabe şi buticuri îngrămădite unele în altele etalează şaluri, eşarfe, ţesături de toate felurile, genţi, plapume, cuverturi, dar, mai ales, ghirlande şi mii de obiecte devoţionale.
Dacă nu ai avut până acum sentimentul că e un loc sfânt, e timpul să îl ai. Aici se ţine, o dată la 12 ani, Kumbh Mela, cea mai mare sărbătoare a hinduismului, la care se adună milioane - nu, nu este o exagerare - de hinduşi să-şi slăvească idolii, mai ales pe Şiva, zeul suprem, dar şi pe mama Ganga, cea dătătoare de viaţă, în care se scaldă pentru a se lepăda de păcate.
Un drum pentru „un sandvici” Îmi zboară prin faţă din viteza ricşei, ca mii de holograme, oameni, locuri, lucruri, obiceiuri. N-am timp să re flectez, n-am timp să judec, n-am timp să mă întreb, totul intră în mine prin toţi porii, se va sedimenta mai târziu. Ricşarul bătrân ne cară „pe un sandviş” şi nu se plânge, ne e chiar îndatorat că l-am luat pe el şi nu pe altul.
Se încovoaie de spate şi pedalează, apoi iar se încovoaie şi se apleacă înainte, iar pielea bătucită de vânt luceşte în soare. Ne-a adus cu bine, se apleacă recunoascător până în pământ şi ne mulţumeşte. Reuşesc să îi strecor, fără să mă vadă Anca şi Mohit, zece rupii în plus (în mod normal, atitudinea asta nu e văzută cu ochi buni, Anca zice că îi învăţ prost şi aşa ajung să hărţuiască turiştii albi).
Faţa lui arsă de soare, descumpănită de gestul cu care e limpede că nu e obişnuit, şi corpul scheletic rămas în mijlocul drumului, urmărindu-ne pentru scurtă vreme cu privirea, îmi stăruie şi acum în minte, l-aş putea recunoaşte şi peste 100 de ani. Un colţ din Agra
Era târziu, o după-amiază care mă obosise îngrozitor: Taj Mahalul e copleşitor! Făcusem şase ore pe drumul de 200 de kilometri între New Delhi şi Agra. Văzusem Taj-ul. Simţurile mele, asaltate şi în panică, se odihneau. Voiam acasă, chiar dacă asta însemna atunci doar casa Ancăi din Old Rajendra Nagar, un cartier al capitalei indiene.
Privirea lui însă m-a ţintuit locului. Era în jur de 6 după-amiaza, se întuneca, şi indianul bătrân, insistent şi amărât care răsărise în faţa noastră, încerca să vândă ceva din ceea ce ducea în traistă unor fazani de turişti ce ne aflam. Anca era imună, după cinci ani trăiţi în India, era sedată. Sfârşită şi fără reacţie, citea în autocar, impasibilă, „Hindustan Times”.
Omul din faţa mea voia 200 de rupii pe o casetă de bijuterii, pe care e gravat Taj Mahalul. În magazinul de marmură din Agra o văzusem la 2.000 de rupii. Anca îmi aruncă în treacăt că e un preţ bun. Încerc să nu-l bag în seamă, am cumpărat mii de lucruri, nu voi mai avea loc în bagaje. Negoţ cu sentimente
Sunt obosită şi nu am chef de negocieri, am întâlnit zeci de astfel de comercianţi astăzi. Însă privirea lui nefirească, misterioasă, umedă, stranie, de neatins, mă ţine legată. Dacă nu-i cumpăr caseta din marmură neagră despre care mă asigură că e o raritate, îl voi ţine minte toată viaţa. E marfă bună „madam”, făcută cu mâna, îmi spune. Începe să o lustruiască cu mâneca hainei şi mă roagă să o cumpăr.
Mă asigură că e din aceeaşi marmură din care e construit Taj-ul, că e „bătută” în sidef veritabil, dau un ochi şi constat că nu minte, îmi spune că îmi va purta noroc în dragoste şi altele cărora nu le dau aten ţie. Are o privire pătrunzătoare pe care nu o poţi susţine şi îmi pare chiar că e pe punctul de a izbucni în lacrimi. Cumpăr caseta.
La Bucureşti, după multe luni, îmi voi aduce aminte ca prin vis cuvintele reci, precise şi cinice ale Ancăi: „De fapt, se spune că aduce ghinion în iubire, Taj-ul e totuşi un mormânt…!”.
INSTANTANEE