Campania electorală și regulile ei ar impune ca eventuala ceremonie să fie ținută sâmbătă, 9 noiembrie, până în ora 7 AM, că după aceasta, Viorica Dăncilă și Klaus Iohannis nu mai au voie să fie mediatizați. Dacă s-ar organiza înainte de momentul efectiv, cu siguranță, la tensiunea care există în campanie, sărbătoarea s-ar transforma într-un concurs de „luat fața” și într-un schimb de acuze penibile că unul sau altul dintre candidați încearcă să confiște aniversarea. E posibil și ca acest eveniment să nu mai aibă semnificație pentru românul din ziua de astăzi, „devorat” de crimele din Caracal, votarea Guvernului și grijile materiale de fiecare zi.

Dacă este așa e vina noastră, a celor care ne mai amintim de acele zile în care întregul mapamond se prăbușea în jurul nostru iar pe plaiurile dâmbovițene părea că timpul încremenise precum repetitivele rime ale festivalului Cântarea României. Și, până la urmă, de ce nu aniversăm 30 de ani de la căderea comunismului? Pentru că am fost tot anul în campanie electorală, pentru că pentru oamenii trecuți de prima tinerețe pare genul de subiect care aduce voturi și de aceea poate fi speculat. Este, de asemenea, un bun prilej de acuze reciproce de ipocrizie. Vă reamintesc faptul că în primăvară, când era în plin avânt scandalul legăturii dintre procurorul general al României Augustin Lazăr și poliția politică, președintele Klaus Iohannis a anunțat că vrea să decreteze 2019 „Anul omagierii victimelor comunismului”.

Nu era o inițiativă rea, dar momentul ales era excesiv de prost. Vă reamintesc faptul că Lazăr era în procedura de demitere cerută de ministrul Justiției și rămânea în funcție doar pentru că președintele citea foarte greu deciziile Curții Constituționale. Exact atunci s-a aflat că Lazăr făcuse parte, în tinerețe, din comisia de eliberări condiționate de la Aiud și că, în această calitate refuzase eliberarea unui deținut politic. Din dorința de a se opune Guvernului pesedist, președintele l-a și decorat pe Augustin Lazăr, după ce acesta a scăpat de demitere, pensionându-se.

A urmat o serie de atacuri și părea că președintele a scos „din joben” ideea comemorării victimelor comuniste, doar pentru a nu mai fi acuzat de pact cu torționarii. Mai mult, „Anul omagierii” urma să înceapă pe 20 mai, adică doar cu șase zile înainte de alegerile europarlamentare, unde deja președintele era activ prin impunerea Referendumului pe Justiție. Președintele a anulat manifestarea, spunând că doar o amână. Amânată a rămas! A trecut vara, toamna s-a irosit în dispute politice și pare că aniversarea a 30 de ani de la căderea comunismului se va rezuma la obișnuitele ceremonii din decembrie și disputele dintre termeniii „revoluție” și „lovitură de stat”.

Este păcat că s-a ajuns la asta, pentru că acum 30 de ani vestea căderii Zidului Berlinului ne-a unit, dându-ne speranțe. S-a dovedit a nu fi deșarte. E ciudat – dar nu inexplicabil – că acum ne-ar diviza și mai mult. Scandalurile din ultimii ani și polarizarea fiecăruia dintre noi în jurul câte unei idei fixe, un adevăr „absolut” în care credem până la a-l urî pe cel care ne contrazice, toate astea au construit mii de „ziduri ale Berlinului” între noi.

Vă reamintesc faptul că pe 18 octombrie 1989, liderul comunist al Germaniei Democrate, Erich Honecker, a demisionat, la presiunea străzii. Pe 9 noiembrie 1989, se anunță că est-germanii pot părăsi țara în care fuseseră prizonieri, ca toți locuitorii țărilor est-europene. Au trecut spre frații lor vest-germani, rupând bucăți din Zidul care despărțise Berlinul timp de 50 de ani. Semnificația acestui moment unic în istoria modernă este egală cu cea a căderii Cortinei de Fier.

Te-ar putea interesa și: