Eficienţa şi rapiditatea cu care a fost judecat şi condamnat austriacul pot fi un model pentru îndreptarea greşelilor şi a lipsei de coerenţă din justiţia română. Josef Fritzl, tatăl incestuos inculpat pentru omor prin neglijenţă, sclavie, viol, sechestrare şi incest, este condamnat la închisoare pe viaţă şi la internare psihiatrică, după numai patru zile de proces. În România, un criminal care şi-a recunoscut fapta, precum Cătălin Ciuparu, autorul „crimei din Berceni”, cum a fost denumită de presă, se află încă, la un an de la incident, în arest preventiv, iar în procesul său abia s-a ajuns la audierea primilor martori.
Fapt. În Austria, un proces cu mulţi martori şi implicaţii economice majore s-a judecat pe parcursul a nouă luni şi a devenit, în opinia publică naţională, etalon pentru o cauză aflată în dezbatere juridică o vreme îndelungată. În România, procesul „BID”, spre exemplu, s-a judecat şase ani, interval „suficient” pentru ca faptele incriminate să fie, până la urmă, prescrise. Fapt. În Austria, termenele se dau consecutiv, în fiecare zi, de la începerea procesului, iar judecătorul nu are voie să amâne cauza mai mult de o lună. În România, într-o proporţie covârşitoare, încă de la primul termen, magistraţii decid amânarea judecării, pe motiv de lipsă a apărării sau necitarea tutu ror celor implicaţi. Fapt. Şi în Austria, şi în România, există o problemă legată de numărul mare de dosare în lucru, comparativ cu numărul procurorilor şi al ju decătorilor angajaţi în sis tem. Cu toate acestea, ziariştii austrieci afirmă că cea mai lungă pe rioadă pe care se poate întinde judecarea unui dosar standard este câteva luni. Mecanismul unui model
Corupţia, procedurile judiciare greoaie şi lipsa de independenţă a magistraţilor sunt doar câteva dintre lacunele sistemului juridic din România, dezbătute şi întoarse pe toate părţile în ultimii ani. Fără prea multe soluţii, deocamdată. Aceste probleme, corelate cu numărul mare de cazuri pentru fiecare judecător, duc, deseori, la blocarea unor procese. Dosarele „Revo luţiei de la Timişoara”, „FNI”, „BID” sau „Rompetrol” sunt exemple de cauze lansate în sunet de fanfară, dar eşuate lamentabil, ani de-a rândul, prin sălile de ju decată. Pornind de la cazul condamnării lui Josef Fritzl şi de la analiza comparativă a sistemelor din Austria şi România, prin vocea ziariştilor şi a avocaţilor, „Evenimentul zilei” propune portretul unei justiţii aflate la perfecta extremă a vechii zicale româneşti „să mori cu dreptatea în mână”. Fără procese de luni întregi
Andrea Wasinger, reporter pe justiţie al cotidianului „Kurier”, a schiţat modul în care decurge un proces în justiţia austriacă, pornind de la deznodământul cazului ce a zguduit opinia publică din întreaga lume: procesul lui Josef Fritzl. „Procesul acestuia a ţinut doar patru zile pentru că nu au fost martori, în afară de el şi de fiica sa.
Chiar dacă ar fi avut mai mulţi martori, procesul n-ar fi durat mai mult de trei săptămâni. Doar cele cu implicaţii economice foarte mari durează de la câteva luni la maximum un an”, explică Andrea Wasinger. Potrivit acesteia, judecătorii austrieci nu au voie să amâne procesul cu mai mult de o lună, iar termenele sunt stabilite în fiecare zi. „La noi nu există procese care să dureze luni întregi. De ani nici nu poate fi vorba, Doamne fereşte!”, a spus Wasinger. Apărarea, riguros definită Explicaţiile „vitezei” din sălile de judecată austriece pot fi găsite în Codul de Procedură Penală. Astfel, instrucţia (cercetarea preliminară) se consideră închisă atunci când acuzaţiile sunt considerate suficiente pentru a se dispune începerea procesului penal şi când mijloacele de probă au fost observate suficient pentru a putea susţine probaţiunea. Paragraful 112 din CPP prevede că, după închiderea instrucţiei, jude că torul de instrucţie înaintează actele la procuror. Acesta este obligat ca, în 14 zile de la primirea actelor, fie să înainteze rechizitoriul judecătorului de in - strucţie, fie să-i returneze actele, cu explicaţia că nu găseşte suficiente motive pentru declanşarea procesului penal. Primul termen al procesului se stabileşte de către preşedintele instanţei, astfel încât acuzatul să aibă la dispoziţie o perioadă cuprinsă între cel puţin 3 şi 8 zile pentru a-şi pre găti apărarea. Dacă este de aşteptat ca faza de judecată să fie de lungă durată, sunt desemnaţi un judecător de rezervă şi un jurat de rezervă, pentru a-i înlocui pe titulari, dacă este cazul. Editorul secţiei de actualitate a cotidianului „Der Standard”, Petra Stuiber, confirmă faptul că şi judecătorii, şi procurorii austrieci sunt aglomeraţi. „Se plâng şi judecătorii noştri că au nevoie de mai mult personal. Nici procurorii nu stau mai bine. Numai la Viena sunt în jur de 20.000 de cazuri anual şi numai 100 de procurori”, a spus jurnalista. Solicitată să dea un exemplu de caz care a durat mai mult, aceasta s-a referit la un proces de nouă luni, cu mulţi martori şi implicaţii economice majore. „Cazul «Josef Fritzl» a durat câteva zile, e adevărat, dar şi pentru că a fost bine pus la punct”, a explicat Stuiber. (Au contribuit Dan Stancu şi Teodora Trandafir)
PROCEDURĂ DIFICILĂ „În sistemul din România, mărturia făptaşului nu este de-ajuns”
Prelungirea excesivă, de la câteva luni la câţiva ani, a duratei proceselor în instanţele din Ro mânia este rezultatul sistemului de drept aplicat în prezent, apreciază specialiştii. Faptul că în Austria s-a obţinut o condamnare în patru zile, iar la noi un demers similar poate să du reze chiar şi câţiva ani se ex plică prin accea că avem de-a face cu sisteme juridice diferite, „spe cificul procedurii penale române fiind fundamental diferit de sistemul de drept anglo-saxon”, a explicat pro de canul Baroului Bucureşti Ion Dragne. Recunoaşterea faptei nu e suficientă „Fritzl a recunoscut săvârşirea tuturor faptelor, şi asta i-a permis instanţei să nu mai cerceteze şi alte probe. La noi în ţară, chiar şi în cazul unei mărturii a autorului, instanţa de judecată este obligată prin lege să administreze toate probele pentru a afla o soluţie”, explică Ion Dragne. Mai mult, „în România, re - cunoaşterea faptei nu este «re gina» probelor şi nu este suficientă pentru a fundamenta o decizie de condamnare”, a precizat şi avocatul Marian Nazat. „În sistemul nostru, chiar dacă există mărturia făptaşului, nu este deajuns pentru că legea prevede administrarea de probe, iar acele mărturisiri trebuie conectate cu alte mijloace de probă”, explică şi avocatul Ovidiu Buduşan. La noi, justiţia se face în cel puţin trei etape O altă deosebire între cele două sisteme este legată de faptul că în Austria se aplică sistemul de Curte cu Juraţi, care funcţionează pe baza principiului continuităţii procesului. Cu alte cuvinte, după începerea procesului, procedurile se derulează zilnic. „Asta în timp ce la noi se dau termene cu o oarecare frecvenţă, şi procesele se tot amână”, arată Buduşan. În plus, afirmă specialiştii, sistemul juridic din ţara noastră are ca specific „trei grade de jurisdicţie: „Spre exemplu, procesele în care se judecă inculpaţi acuzaţi de omor cuprind trei faze de judecată: fondul, apelul şi recursul. Legea obligă instanţa să administreze nemijlocit toate probele aduse în dosar”, au explicat avocaţii.
Noile Coduri nasc dezbateri pro şi contra Părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte posibilitatea ca noile Coduri ale justiţiei să scurteze durata desfăşurării proceselor. „Deşi noile Coduri aduc unele îmbunătăţiri, acestea nu conţin o reformă radicală, care ar însemna, spre exemplu, opţiunea pentru aplicarea şi la noi a principiului continuităţii procesului”, crede avocatul Ovidiu Buduşan.
De cealaltă parte, Ion Dragnea, pro - decanul Baroului Bucureşti, laudă „intenţia declarată” a ini ţiatorilor noilor Coduri de a scurta durata proceselor. „Spre exemplu, în noul Cod de Procedură Civilă, există posibilitatea ca una dintre părţi să conteste acele măsuri care sunt de natură să prelungească judecarea cauzei. Dacă magistraţii admit contestaţia, instanţ a poate dis - pune măsuri care să ducă la scurtarea procesului.”
SCURT ŞI LA OBIECT Proces-fulger pentru Carlos Şacalul
Procesul teroristului venezuelean Carlos Şacalul, pe numele său adevărat Ilici Ramirez Sanchez, poate fi un alt exemplu, de data aceasta despre cum se judecă rapid şi eficient un dosar de o mare complexitate. Carlos a fost judecat şi condamnat în mai puţin de două săptămâni. Procesul în care era acuzat de uciderea, la Paris, a doi poliţişti şi a unui lider al Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei, Michel Moukharbal, a început pe data de 12 decembrie 1997, în Fran ţa, şi s-a încheiat pe 23 decembrie.
Carlos Şacalul a fost găsit vinovat şi a primit închisoa re pe viaţă. El îşi ispăşeşte pe deapsa în închisoarea Clairvaux, din nord-estul Franţei. Acum patru ani, Carlos a înaintat o plângere către CEDO, reclamând faptul că în penitenciar a fost supus unui „tra tament inuman şi degradant”. Instanţa i-a respins însă plângerea celui care a fost prieten cu Nicolae Ceauşescu şi cu fostul dictator irakian Saddam Hussein. CUM „SĂ ÎNGROPI” UN DOSAR „Reţeta” românească: întârzieri, amânări, rejudecări Un scurt periplu prin câteva dintre procesele din ultimii ani scoate la iveală grave deficienţe ale sistemului juridic românesc. Practic, cauze lansate cu tam-tam au ajuns îngropate în sălile de judecată, aruncate în uitare, sau, pur şi simplu, demne de o posibilă Carte a Recordurilor Negative. „Criminalul din Giuleşti”, încă necondamnat definitiv
Unul dintre aceste exemple este cel al principalului suspect în cazul triplului asasinat din Giuleşti, din decembrie 2005, elveţianul Jean Pierre François Sgueglia, „abo nat fidel” al boxelor de acuzaţi de trei ani şi jumătate. Nici până acum Sgueglia nu a primit o condamnare definitivă, deşi este acuzat de omor deosebit de grav pentru uciderea a trei persoane. Sentinţa Curţii de Apel, aşteptată pe 1 aprilie, nu va fi însă una definitivă, putând fi atacată cu recurs la Înalta Curte.
Exemple negative: „BID” şi dosarul „Revoluţiei” Traseul în instanţă al dosarului Băncii de Investiţii şi Dezvoltare (BID) este un alt exemplu negativ, finalizat, în acest caz, cu o achitare la nivel înalt. Deschis de procurori în martie 2002, dosarul „BID” trebuia să facă lumină cu privire la legalitatea modului în care Sorin Ovidiu Vîntu (SOV) a participat la înfiinţarea băncii. După o condamnare la închisoare a lui SOV - infirmată ulterior - o rejudecare a dosarului şi câteva luni de stat prin arhive, în aşteptarea motivărilor, acuzaţiile de fals în declaraţii şi uz de fals au fost prescrise. Sentinţă după 10 ani Şi foştii generali Victor Stănculescu şi Mihai Chiţac au primit o sentinţă definitivă în dosarul „Revoluţiei de la Timişoara” abia în octombrie 2008, la aproape 10 ani de la începerea procesului. Cei doi fuseseră condamnaţi, în 1999, la câte 10 ani de închisoare, însă, de data aceasta, portiţa de scăpare s-a numit un recurs în anulare, depus de procurorul gene ral al României de la acel moment, Tănase Joiţa, care a dus la trimiterea cauzei spre rejudecare.