Marirea familiei schimba total lucrurile. De obicei, proaspetii parinti isi impart sarcinile, dar si zonele de actiune.
Fuga instinctuala
Probabil ca daca barbatii s-ar pricepe mai bine decat femeile la copii, Dumnezeu ar fi ales ca ei sa poarte o sarcina si sa nasca. Totusi, a repartizat altfel rolurile si, cu siguranta, n-a facut-o la intamplare.
Daca ne uitam la multe specii din lumea animala, constatam ca, dupa ce se incheie un act sexual, masculul pleaca plictisit la treaba lui, in timp ce femela deja isi incepe pregatirile de a deveni mama. Ea isi va pastra acest instinct matern pana cand puii vor ajunge la maturitate sau chiar pana la sfarsitul vietii.
Ma tem ca si la oameni e la fel. De cele mai multe ori, dorinta barbatului de a fi tata este mai degraba un act social decat asumarea unei responsabilitati viitoare. Bineinteles ca si tatii isi iubesc copiii, dar cred ca, pana ca acestia sa se nasca, barbatul simte inconstient nevoia cuiva care sa-i poarte numele si caruia sa-i lase mostenirea. In ambele regnuri, asta poarta numele de „instinct”.
Nu toti barbatii procedeaza astfel. Cativa, un procent redus, reusesc sa isi infranga instinctul. Pentru ca tot instinctul le ghideaza actiunile si dupa nasterea copilului, doar ca de data aceasta nu mai este cel de inmultire, ci acela de conservare. Barbatul ar vrea ca, atunci cand toate trec printr-o transformare radicala, nimic sa nu se schimbe pentru el.
Acasa insa, acest lucru nu mai este posibil. Tracasat de tipetele micutului, prea putin dispus sa se adapteze unei realitati radical schimbate, el pleaca „in cautarea hranei”. Sub pretextul ca trebuie sa aduca bani in casa, se indeparteaza incet de aceasta... (vezi continuarea alaturi)... (Elena Georgescu)
Sub fusta mamei
... (continuare)... ceea ce este o mare greseala, intrucat copilul incape exclusiv pe mana femeilor. Bunicul, daca exista, e prea in varsta sa mai poata avea doza de asprime necesara. Stiu barbati care si-au crescut copiii in mod spartan, dar care nepotilor le satisfac absolut toate toanele.
Si iata-i in parcuri, in raioanele de jucarii, in restaurante, pe strada, urland, strangand la piept jucarii care nu le apartin, plangand necontrolat, lovind cu picioarele, exercitand un mic santaj, inca nevinovat. Alintati, cocolositi, infofoliti, dezmierdati excesiv de mamici, matusici si bunici.
Lasati cu orele in fata calculatorului, pentru ca „mai bine sa se joace acasa decat sa-si sparga capul in parc”, pana cand realitatea de pe monitor substituie incet viata. Copilul a devenit, in prezent, „o mica zeitate domestica”, dupa cum spunea Pascal Bruckner. Este inventia pedagogiei din ultima jumatate de secol, care livreaza adolescenti inadaptati, bolnaviciosi si nevrotici.
Sau, reversul medaliei, exista copilul de care nu se ocupa nimeni, pentru ca „tata-i la serviciu, iar mama nu-si vede capul de treburi”, trimis pe strada sa se creasca singur, cu care, peste cativa ani, niciun membru al familiei nu va mai putea comunica. Si totul pentru ca tatal se sperie de schimbarea brusca a vietii lui si alege, la un moment dat, sa se mute intr-o noua locuinta, serviciul.
Lasa astfel in urma un copil care va creste sub fusta mamei, fara un model, fara acel echilibru intre energia feminina si cea masculina, total nepregatit pentru viata. (Adrian Georgescu)