Altfel de bucurii
„Ce bine e să ai 80 de ani! Nu-ţi făureşti planuri să faci una sau alta, ci pur şi simplu trăieşti“, spunea Tolstoi. Doar adolescenţa şi senectutea (prima, din inconştienţă şi credinţa că timpul e infinit, a doua, din dobândirea înţelepciunii şi a înţelegerii că nu e) preţuiesc prezentul. În restul vieţii eşti preocupat să-ţi cumperi casă, maşină, apoi să-ţi cumperi o altă casă şi o altă maşină, să creşti copii şi, mai ales, să munceşti.
Uneori începi să vezi limpede doar când vederea începe să-ţi slăbească. Cărţi care la 20 de ani nu-ţi spuneau nimic îţi dau o bucurie adâncă. Discerni între lucrurile importante şi fleacuri, contemplarea unui copac te bucură mai mult decât cea a unei decapotabile. Cu toate neplăcerile cauzate de o bilă leneşă ori de reumatism, bătrâneţea nu e „mai rea“ decât tinereţea, ci mai degrabă „altceva“, o vârstă la care satisfacţiile sunt de altă natură.
În România însă bătrâneţea e considerată o boală ruşinoasă. Aici, cei în vârstă nu au locuri unde să se întâlnească, să comunice, unde să fie utili şi sunt trataţi de stat ca nişte poveri. E suficient să mergi toamna într-o staţiune din Spania, să vezi cât de relaxat îşi trăiesc acolo vacanţele sute de pensionari din Occident, ca să înţelegi de ce nouă bătrâneţea ni se pare o calamitate şi o injurie. Am sărit direct de la existenţa de pe-o zi pe alta din comunism la prizonieratul ratelor cu dobândă şi nimeni nu ne-a învăţat că principala materie la care nu trebuie să chiulim niciodată e viaţa. (Adrian Georgescu) Un bagaj prea greu
Nimic nu compensează dezavantajele bătrâneţii. Există doar paliative şi mici minciuni pentru autoamăgire. E greu să invidiezi o digestie proastă, o tensiune ridicată sau un reumatism statornic. Să nu uităm însă că tratamentele de „întinerire“ nu întineresc, ci numai amână, operaţiile estetice doar ascund şi au un efect strict psihologic, iar industria farmaceutică a prelungirii vieţii prelungeşte, de fapt, bătrâneţea.
Şi nu sunt atât neajunsurile fizice ori conştiinţa faptului că finalul se apropie, cât senzaţia din ce în ce mai pregnantă a imposibilei întoarceri. Celebrul proverb „Cine nu are un bătrân să-şi cumpere“ ne îndeamnă să credem că, după o anumită vârstă, devenim preţuiţi, însă aproape fiecare om vârstnic e apăsat de singurătate şi, mai ales, de zădărnicie. Tinereţea are multe alternative, bătrâneţea una singură.
„S-a dus pe apa sâmbetei trupul meu de trestie, de adolescent / S-a dus şi plăcutul miros de sudoare, de tânără piele jegoasă / Şi gângăveala în faţa oamenilor / Şi puritatea nespălată a ochilor albaştri / Şi timiditatea de a avea imaginaţie, iar nu viziuni...“, scria Nichita Stănescu. Aţi citit vreo odă închinată binefacerilor bătrâneţii?
E ca şi cum ai căra prin deşert un rucsac greu, iar tu ai fi bucuros că-l cari, pentru că în el se află toate obiectele care au însemnat ceva pentru tine. Spuneţi-mi însă un om care, dacă i s-ar da ocazia să lase acea povară şi să se simtă din nou uşor ca fulgul, ar spune nu. (Elena Georgescu)