Cel mai mare oraş din China are 20 de milioane de locuitori, peste 600 de zgârie-nori, dar n-are pui Shanghai.
A vieţui o săptămână în Shanghai, în timpul Expoziţiei Mondiale, înseamnă să dormi cel mult patru-cinci ore pe noapte şi să te afli într-o continuă alergare pentru a-ţi face o fărâmă de idee despre o lume cu totul şi cu totul diferită. Primul lucru pe care l-am înţeles, dar pe care n-am re uşit să-l fac: să las deoparte prejudecăţile, de orice fel.
Experienţe culinare
Cum la Bucureşti nu există meniu de restaurant chinezesc fără specialitatea „Pui Shanghai”, am ţinut morţiş să mă delectez cu respectiva mâncare la ea acasă. Dar n-am găsit nicăieri ceva care să semene, nici la restaurantul care ţinea deschis până după miezul nopţii pentru grupul de români, nici la cel de „de fiţe” care se întindea pe un întreg etaj al unui zgârie nori, nici la restaurantul hotelului de cinci stele. Dar poate că n-am căutat eu bine, deşi am văzut inclusiv restaurante KFC şi McDonald’s, pe care însă le-am evitat.
Oricum, la finalul călătoriei am decretat că puiul Shanghai este ceea ce am văzut la un fast-food chinezesc de lângă Grădinile Yu Yuan. Căutarea puiului Shanghai a rămas, însă, ceea ce a fost de la început: un pretext.
Grădinile mandarinului
Un loc deosebit sunt Grădinile Yu Yuan (ale Mandarinului), construite în timpul dinastiei Ming (1559), de un guvernator al provinciei Sichuan. E un exemplu a ceea ce înseamnă grădină chinezească, cu aranjamente florale şi de piatră iscusite, cu o abundenţă de culori, cu acoperişuri migăloase din vârful cărora privesc dragoni. Cu lacuri şi canale în care înoată leneş peşti imenşi, coloraţi.
Fluviul de pe stradă
Peregrinările prin cel mai mare oraş din China mi-au dat prilejul să privesc oameni şi să m-au provocat să încerc să înţeleg ceva din viaţa lor. N-am pretenţia că aş fi reuşit asta. Cred că muncesc foarte mult. Am văzut forfotă încă de la răsăritul soarelui. Un soare pe care doar îl ghiceam, dimineaţa, când încă nu avea suficientă forţă să învingă smogul ridicat deasupra autostrăzilor sus pendate, spre vârful zgârie-norilor.
Forfota e continuă, dar nicăieri n-am simţit-o mai presantă ca pe Nanjing Lu, artera comercială unde m-am simţit pur şi simplu strivit de mulţime. Dar strivit nu e cel mai nimerit cuvânt. Era mai degrabă un fel de sentiment de furnică. Nu era teama de a fi călcat în picioare, era frica de a te pierde, de a te topi.
Experiment culinar lângă grădinile Yu Yuan
Deşi eram foarte flămând, n-am putut să gust. Am făcut doar câteva fotografii şi am ales ceva ce se afla în colţul celălalt al plitei: o carcatiţă micuţă, care a fost tranşată sub ochii mei şi pusă pe plita încinsă, laolaltă cu bucăţi de ceapă tăiată felii.
Întoarse neîncetat pe o parte şi pe alta, bucatele erau stropite din când în când cu un sos în care se afla, cu siguranţă, soia. Am mâncat cu noduri, simţind precis fiecare tentacul, bucuros însă că am ratat puişorii crocanţi.
FALEZA DE BASM
Luminile din apropiere de miezul nopţii
Un loc în care călătorul prin Shanghai trebuie să ajungă neapărat este The Bund, bulevardul aflat pe malul drept al râului Huangpu. Faleza de aici, largă şi lungă de peste un kilometru, oferă o privelişte fabuloasă asupra clădirilor din Pudong, cartierul financiar de pe malul celălalt.
Am ajuns pe Bund în jurul orei zece seara, după un drum ameţitor cu taxiul (am plătit aproximativ cinci dolari americani pentru o cursă de o jumătate de oră). A fost un drum ameţitor, fiindcă circulaţia rutieră prin Shanghai, în care se învălmăşesc pietoni, biciclişti, autobuze şi automobile (foarte multe produse de uzinele Volkswagen prezente aici de 30 de ani) are reguli proprii şi bizare. Faleza era plină de lume.
Era o seară plăcută şi oamenii făceau fotografii, mâncau îngheţată, râdeau. Luminile din Pudong, amestecate în apele râului, răscolite de câte un vapor luminat şi el feeric, dădeau locului un aspect ireal.
Surpriza a venit la ora 23.00, când, rând pe rând, au început să se stingă luminile. Mai întâi, cele de pe Bund, apoi, rând pe rând, cele din Pudong. Cu o jumătate de oră înainte de miezul nopţii, forfota lăsase locul liniştii şi unui întuneric straniu.
Biciclete cu girofar
La fel de ciudat a fost şi drumul de întoarcere, pe care l-am făcut pe jos, străbătând Nanjing Lu, un bulevard pietonal mărginit de magazine, cea mai spectaculoasă arteră comercială din oraş. Dacă în timpul zilei am fost copleşit de fluviul de oameni de pe bulevard, alimentat continuuu ca dintr-un rezervor nesecat, pustietatea de la miezul nopţii avea ceva misterios şi aproape înfricoşător.
Singurii trecători erau poliţiştii postaţi din loc în loc, cea mai amuzantă întâlnire fiind cea cu patrula călare pe bicicletele cu girofar! După ce am ieşit din Nanjig Lu şi am trecut de blocul Esprit am zărit, în mijlocul câtorva intersecţii, domnişoare care încercau să oprească taximetre.
Au fost singurii pietoni întâlniţi până la hotel, ele şi domnii răsăriţi de te miri unde, care şopteau „Mister, good massage, good, cic-cic!”.
PRINTRE OAMENI
Un zâmbet care face cât o mie de cuvinte
Chiar dacă foarte puţini dintre ei vorbeau limba engleză, cei din urmă erau foarte dornici să comunice - şi cel mai simplu mod de comunicare era câte un zâmbet larg, din suflet.
Aceste zâmbete, această deschidere omenească sunt, pentru mine, unele dintre cele mai de preţ amintiri ale călătoriei prin Shanghai.
Cei care „ţin” magazinele nu te lasă să respiri: te aşază pe scăunele şi încep să prepare cea iuri pe care trebuie să le guşti. Vezi flori fierte, afli gusturi inedite, experimentezi o cultură unică. Pentru că, descoperi, ceaiul e o artă. Una populară. La fel ca negocierea de după.
FOTOGRAFII: CĂLIN HERA