Stă sub felinar, la poarta cazărmii, și se ascunde sub false identități precum Lale Andersen sau Marlene Dietrich. Nu vă lăsați înșelați, cântă în germană, deci e rasism latent. Notă confidențială: Lale Andersen are o statuie în Germania (piațetă, ultracentral, vedere la mare, lesne și ieftin de dărâmat)

Un alt element negativ, de data aceasta din Germania, a făcut cunoștință cu afro-dreptatea. Beatrix von Storch, parlamentar din partea partidului de dreapta Alternativa pentru Germania (AfD), a întinat idealurile BLM acoperind cu o pungă de plastic un bust al lui Karl Marx.

„Karl Marx a fost pionierul revoluției violente și al dictaturilor comuniste. El a fost, de asemenea, un rasist, antisemit și un disprețuitor al democrației parlamentare”, a justificat AfD.

Dar cine mai stă să asculte astfel de adevăruri ? Mai ales în Germania, unde cu istoria se merge ca pe ouă, pe linia fără sfârșit a autoculpabilizării: sunt frecventabili și prizabili până și criminalii bolșevici, doar-doar să nu aduci vorba de dușmanii lor, naziștii.

În iureșul vânătorii de rasiști și de conotații rasiste mai că-ți vine ghidușul gând: dacă mai trăia, cum s-ar fi raportat Black Lives Matter la megastarul Michael Jackson. Care s-a albit și s-a tot albit, la propriu.

Lesne de înțeles la ce grea dilemă ideologică ar fi fost supuși BLM. Un megastar afro-american care nu se mai simțea bine în pielea lui de afro-american, ajungând, în final de transformare apoteotică, în piele albă. Un alb! Curat deviaționism de dreapta!

Dacă „Redskins” sună insultător, în aceeași logică ar fi corect politic ca pe frontispiciul unui club de jazz să stea fotografiile lui Louis Armstrong când cânta în formația „Creole Jazz Band” a lui Joe „King” Oliver?

Dar pentru BLM până și muzica are culoare și conotație rasistă. Astfel că, pe gratis, facem un denunț și le oferim un pont: cel de-al doilea Război Mondial  s-a terminat dar Lili Marlen trăiește.

Da, faimoasa melodie n-a murit. Și n-are deloc un dosar bun. Te crucești: a fost cântată și de germani și de aliați. E drept, lui Goebbels, șeful propagandei naziste, nu-i plăcea. O considera prea de corazon, ceea ce ar înmuia „dorința fanatică de a lupta”.

În schimb i-a plăcut mareșalului Rommel, de-a făcut heavy-rotation cu ea la radioul din Berlin. Apoi, Lili Marleen a intrat ca mătasea  în urechile englezilor și ale tuturor aliaților.

Dar, în mintea BLM, piesa ar păcătui politic. E o melodie în limba germană, chintesența suprematismului alb. Apoi nu face referire la „nedreptăți sociale”, nu e gangsta.

Lili Marlen a fost descoperită și interpretată de Lale Andresen și apoi, cu o imensă melancolie, de Marlene Dietrich.

În forma originală, cântată de Andersen, melodia era în ritm de marș, secondată de un cor masculin.

După război, cealaltă Marlene a cântat-o, tot în limba germană, eliminând din piesă ritmul cazon dar nu și drama soldatului care trebuie să de despartă de Lili Marleen, chemat pe front, rămânând mesajul universal, cel al scurtului timp îngăduit fericirii.