Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > În amintirea Capitalei de odată. „La mulți ani” târziu Bucureștiului
În amintirea Capitalei de odată. „La mulți ani” târziu Bucureștiului

În amintirea Capitalei de odată. „La mulți ani” târziu Bucureștiului

Șase dimineața; mulți oameni încă dorm. Doar trei camere din blocurile alăturate sunt luminate. Aici, în Capitala României, chiar și liniștea nopții e întotdeauna tulburată de stridențele mașinilor și ale ambulanțelor. Privesc strada parcă nesfârșită, iluminată de lămpi uneori sfârâitoare. Nu a trecut mult timp de când m-am mutat în București, însă mi se pare că trăiesc într-un oraș cu multe alte așezări, fiecare cu o caracteristică particulară. Te izbește uneori contrastul neînțeles dintre cartiere - în unele, oamenii sunt voioși, atrăgători, în altele par posomorâți și urâți. Drumurile sunt lungi și nesfârșite, iar întoarcerea acasă, pentru mine, naște un sentiment de mulțumire - „turist al metrului pătrat și al reveriei” (Tudor Arghezi).

Am citit și am auzit multe despre problemele bucureștenilor, însă pentru că accentul dramatic ține și de ochiul privitorului, m-am abținut de la comentarii. Am fost curioasă totuși, odată mutată aici, dacă orașul supranumit în Belle Époque „Micul Paris”, datorită arhitecturii sale elegante și a atmosferei urbane, s-a degradat.

Bucureştiul acelor vremuri era un oraş modern, cu profunde transformări. Un important loc de petrecere a timpului liber era Şoseaua Kiseleff, căreia i se spunea, scurt, Şoseaua. Frumoasă şi cochetă, umbrită de tei, Şoseaua surprindea adunată toată lumea aleasă a Capitalei, care îşi dădea întâlnire în toate după-amiezile, indiferent de anotimp.

M-am oprit în București, întâia oară, cu cinci ani în urmă. E drept – lucrurile noi sunt nesfârșite, iar ieșirile mele au fost anapoda, însă suficiente ca să-mi fac o impresie. Contrastele, simetriile și alternanțele dintre clădiri și spații verzi, murdăria și străzile neîngrijite din unele locuri creionează un efect contradictoriu.

O simplă plimbare în Sectorul 1 îndestulează curiozitatea. Aleile de flori, răchitele pletoase și lacurile sentimentale sunt umbrite de gunoaiele care stagnează desfăcute în toate direcțiile, în tomberoane. Parcă o muzică de orchestră surdă, marca Clotilde Armand, dirijează câteva gâze în mișcare deasupra deșeurilor și șoarecii împâsliți în obscuritatea serii.

Vizitatorul străzilor din această parte a Capitalei devine martorul dezordinii care apune peste un oraș proaspăt, cândva cu grădini pline de farmece și oglindite de ape, dar… „C’est la vie!”, ar spune edilul USR-PLUS, care nu de mult a adoptat o nouă stemă a instituției pe care o conduce: o variantă alb-negru a emblemei naționale, fără stema Țării Românești, a Olteniei, Moldovei, Transilvaniei sau Dobrogei.

Crucea din ciocul acvilei, precum și Coroana de oțel a României, sabia și sceptrul din ghearele acesteia lipsesc. Pentru toate popoarele lumii, stema ţării – semnul heraldic suprem – are o importanţă deosebită. Imaginile care compun emblema evocă istoria națiunii, iar prin intermediul său, tradiția rămâne veșnic vie.

Semnificația stemei României trezește sentimentul național, însă nu și pentru Clotilde Armand. Până la urmă, de ce ar face-o? Nicio măicuță nu a spălat hainele pline de sânge ale străbunilor săi, pe câmpul de luptă românesc și nici nu pare că „a ales România”, așa cum susține chiar din titlul cărții autobiografice pe care a scris-o.

20 septembrie a fost o zi ca oricare alta pentru românii din Capitală. Vestitele „Zilele Bucureștiului” nu au fost marcate decât de o postare scurtă a primarului susținut de PNL Nicușor Dan, în care amintește: „Pe 20 septembrie 1459, în vremea domniei lui Vlad Țepeș, a fost emis primul document în care este menționată „cetatea București”.

La exact 200 de ani de la această primă atestare (în 1659), Bucureștiul devine capitala Țării Românești, iar după încă două secole devine capitala României”. Numai că, de la primele cuvinte, mesajul edilului a fost încununat cu nemulțumiri legate de deratizarea, dezinsecția orașului, murdăria de pe străzi, neîngrijirea parcurilor, furnizarea defectuoasă a apei calde și alte „conjuncturi nefericite”, cum le numește Nicușor Dan.

„Micul Paris” surpat se află în scena unei piese de teatru a incompetenței, iar primarul îi felicită, resemnat și în rigidități ritmate, în lumina părului netuns și a bărbii neglijate, pe cetățeni: „Cu ocazia zilei Bucureștiului, pe care o marcăm la fiecare 20 septembrie, urez „La mulți ani” tuturor bucureștenilor!”

Cișmigiul, cea mai veche grădină publică din București, moare. Grădinarul străin, căruia i se datora miracolul boem de altădată, probabil a ajuns alături de pământul țării și florile lui. Toboganele și alte aparate pe care se jucau copiii supravegheați de părinți de la câțiva metri zac, acum, în murdărie și urme de rugină.

În locul ramurilor înmuiate în aghiasma soarelui duhnește un miros care te înspăimântă. A căzut o bucată din podul cel bătrân, s-a prăbușit o creangă dintr-un stejar, aleile crapă… Idila Bucureștiului e străjuită de păsări moarte. În ciuda promisiunilor, cel mai îndrăgit loc de promenadă de odată, din inima Capitalei, arată deplorabil. Aici, clipa, ziua, surâsul sunt anulate.

În opera „Cu bastonul prin București”, Tudor Arghezi indica municipiul drept „o surpriză, o bijuterie și o recompensă, la fiece zece metri” și notează: „Țara noastră nu-i mai puțin frumoasă ca Franța. (…) Avem o foarte frumoasă țară, pe care nu voim să o aflăm. Bucureștii au un farmec imprecis, și cu atît mai decisiv absoarbe, catifelează și digeră.

Străinului nu i se arată monumente nemaivăzute, colecții moarte, muzee mai mari și mai bine înzestrate decît ale țărilor cu o veche cultură a pietrei și a canalizării. Străinul ia contact prin toate ventuzele lui cu viața, încă de la gară. Viața este pe stradă mai mult decât într-alte părți ale continentului, unde populațiile țin în rezervă pentru zidurile închise un secret al personalității de multe ori derizoriu”.

Primarul fostului „Paradis”, unde se întâmplau toate aceste amănunte, va intra în istorie, însă nu pentru dezvoltarea „Micului Paris”, ci pentru uciderea unei bijuterii pe care a înlocuit-o cu o buruiană. Falimentul bântuie, bombănind, Bucureștiul, sub privirea pasivă a lui Nicușor Dan. Pe chipurile oamenilor citești întristare.

În răcoarea dimineții, dintr-un apartament de la etaj, se aud câteva versuri, în surdină: „Mă-ntreb de ce vă bateți joc de-această țară frumoasă/ conducători lași, ce n-ați privit în urma voastră/ Ați uitat de neamul nostru creștin, ne-ați vândut la străini/ Străbunii mei nu le-ar fi dat nici măcar un strop de vin”.

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: