Au fost sute de mii de oameni, români şi de alte naţionalităţi, care, în anii comunismului, şi-au încercat norocul la graniţe. Căutau să iasă din ţarcul comunist, din ţările Europei de Est, pentru a ajunge în Occident şi a începe o viaţă nouă în libertate.

Numai că legile din statele lor îndreptau armele grănicelor spre interiorul ţării, nu spre exterior, aşa că mulţi dintre cei care au încercat să fugă, trecând ilegal frontierele, au sfârşit ucişi. Evenimentul zilei vă prezintă o serie de mărturii despre reuşită şi eşec, despre fenomenul frontierist din România şi Europa de Est, o lecţie de istorie niciodată predată în şcoli şi un subiect încă ignorat la nivel oficial. Un fragment de istorie recentă care este doar amintit într-unul dintre cele mai importante instrumente în procesul condamnării crimelor comunismului, „Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”.

Trecerea frauduloasă a frontierei şi tentativa de trecere au rămas în toţi anii comunismului infracţiuni grave, cu consecinţe pe termen lung atât pentru cei care comiteau fapta, cât şi pentru familiile lor. Ce riscau cei care încercau să ajungă în libertate, în țări democratice? Nici mai mult, nici mai puțin decât moartea. Celor care încercau să treacă frontiera, majoritatea civili (deşi au existat şi cazuri de militari care au făcut-o), li s-au aplicat art. 245 alin. 2 şi alin. 3 Cod Penal (1968) care făceau parte din Titlul V, ca infracţiune contra autorităţii statului, şi care incrimina atât trecerea frauduloasă a frontierei, cât şi tentativa de trecere frauduloasă. Acest articol a fost abrogat prin Decretul – Lege nr.12 din 10 ianuarie 1990.

Pedeapsa pentru aceste fapte era de la 6 luni la 3 ani de închisoare! D e o a r e c e migraţia legală era interzisă sau controlată strict, presupunând lungi perioade de aşteptare, în special în anii 70-80 a crescut procentul trecerilor frauduloase ale frontierelor. Numim acest fenomen frontierist „migraţia tăcută”, deoarece, contrar valului de migranţi cu care se confruntă Europa în ultimii ani, desigur, mult mai important numeric, dar care date fiind componentele sale religioase, sociale şi de securitate are parte de o mediatizare masivă, evadările din lagărul comunist (căci fenomenul nu este nici pe departe specific doar României, ci şi altor ţări din blocul socialist) au fost cunoscute de un număr restrâns de persoane.

Fenomenul era cunoscut mai mult de persoane din rândul familiilor şi prietenilor celor direct implicaţi, al autorităţilor statului responsabile cu paza frontierei şi judecarea cazurilor de fugă şi de câteva organe media din Occident care au venit în contact cu diverse cazuri de frontierişti sau au tras semnale de alarmă referitoare la cazurile de crimă şi de abuz înregistrate la frontierele mai multor state din blocul socialist, printre care şi România.

Pregătirea

Unii înotau, la ştrand, şi câte 20 de bazine, ca să îşi pregătească organismul pentru confruntarea cu capricioasa Dunăre. Alţii îşi pregăteau costume din neopren, alţii îşi confecţionau protecţii din materiale impermeabile, se ungeau cu Revulsin sau chiar untură, unii veneau agăţaţi de câte un cauciuc, alţii salvaţi de bărcile pescarilor sârbi, ba chiar unii au folosit tuburi de oxigen sau butelii de gaz pentru a trece. Alţii se încumetau să treacă râul Nera, deşi era mai complicat, ei fiind mai uşor de reperat de arma grănicerului pus, nu-i aşa, să apere graniţele patriei cu arma în mână, dar nu de invazia străină, ci de propriii cetăţeni.

Denigrarea

Specifică autorităţilor comuniste nu doar de la noi, ci de oriunde a funcţionat sau funcţionează acest sistem represiv, este denigrarea acelor persoane care au decis să îşi încerce soarta şi să fugă din ţară. Acestea erau tratate ori drept trădători de neam şi de ţară, ori descrise drept pleava societăţii. Propaganda comunistă nu a vorbit despre emigranți sau refugiați, ci stigmatiza acești oameni drept trădători (ei trădau, în ochii comuniștilor, țara și societatea, fugind).

Cum îi vedea Securitatea pe frontierişti

De exemplu, într-un interviu acordat periodicului „Securitatea”- nr. 4 (12) din 1970, arhiva CNSAS, colonelul Gheorghe Pele, şeful Direcţiei pentru paşapoarte, evidenţa străinilor şi controlul trecerii frontierei, explica din ce grupe era format „elementul infracţional” evazionist: persoane condamnate pentru tentativă sau chiar trecere ilegală a frontierei, „tineri lipsiţi de supravegherea părinţilor, fără o bază educativă formată” şi „elemente ale căror rude se află în străinătate, plecate sub diferite forme şi în diferite perioade, şi cărora li s-a refuzat în mod repetat acordarea vizei de ieşire din ţară”.

După cum declara şi colonelul Pele, majoritatea frontieriştilor erau oameni tineri, persoane care aveau sub 25 de ani. Numărul frontieriştilor din această categorie creştea de la an la an, după cum sublinia şi colonelul Gheorghe Pele în interviul citat. De ce? Este de la sine înţeles. Pentru a porni în aventura trecerii ilegale a frontierei, fie pe fâşie, fie înot, în Dunăre sau Nera, era nevoie de curaj, forţă şi rezistenţă. În plus, toţi aceşti temerari intenţionau să îşi construiască un viitor în altă ţară, porneau pe un drum care nu a fost deloc facil, în necunoscut, într-un sistem cu totul nou, solicitant.

Conform datelor Ministerului de Interne, peste 50% dintre trecerile frauduloase de frontieră erau comise de tineri sub 25 de ani. Motiv de mare preocupare pentru organele statului, de altfel. Care se străduiau să determine oprirea cu orice preţ a acestui fenomen.

Ucişi chiar şi pe teritoriul altora

Între stigmatizarea acestor refugiați și crimele de la granițe era o legătură directă. Odată ce declarai oamenii trădători, mai era un singur pas pentru a lupta împotriva lor cu orice mijloace. Mulţi dintre fugari au fost împuşcaţi pe fâşie şi pe apă (Dunăre, Nera), uneori fiind urmăriţi de grănicerii bine îndoctrinaţi şi aflaţi sub permanenta presiune a comandanţilor lor până în teritoriul ţărilor vecine. Există cazuri în care frontieriştii au fost ucişi în afara teritoriului României, de grăniceri români. Dar şi ucişi în afara graniţelor României, de grăniceri străini.

Avertizarea şi demascarea

Dincolo de legislaţia extrem de restrictivă şi descurajantă, existau “mijloacele specifice” de avertizare. “Cât priveşte organele noastre, se poate spune că acţiunile de prezentare în scop educativ, prin diverse mijloace, a unor exemple de acest gen în rândurile tineretului, sunt insuficiente. Acţiunile de influenţare obştească – avertizarea şi demascarea unor cetăţeni cu intenţii de trecere frauduloasă a frontierei – vor constitui şi în viitor mijloace de prevenire.

De asemenea, în atenţia noastră trebuie să stea şi mai mult familiile care au rude peste graniţă şi ai căror membri sunt atraşi şi tentaţi sub diferite forme de către cei din afară, la comiterea acestor infracţiuni”, explica sursa citată în respectivul interviu. De cele mai multe ori, cei prinşi în tentativa lor de trecere frauduloasă a frontierei sau returnaţi de autorităţile statelor în care reuşiseră să treacă au avut parte de judecarea publică a proceselor lor. Alţii au fost puşi în discuţia colectivelor de muncă, de la întreprinderile la care fuseseră angajaţi. Pentru a da un exemplu altora, care ar fi intenţionat să facă la fel.

Pentru a-i descuraja şi pentru a le insufla teama de consecinţe. Chiar şi cei despre care se afla prin mijloace specifice că ar avea intenţii de fugă din ţară erau puşi în discuţia colectivelor de muncă, pentru a fi demascaţi şi descurajaţi.

Cazul de la malul Nerei

La 31 iulie 1980, în jurul orei 03:30, un soldat din compania Zlatiţa, B.11 grăniceri Moldova Nouă a observat înotând pe râul Nera trei cetăţeni care se îndreptau spre frontiera cu Iugoslavia. A tras şase cartuşe, somându-i, unul dintre frontierişti, speriat, ieşind la mal, ceilalţi doi continuând să înoate. Crăciunel Vucu nu a avut noroc. Nu a mai ajuns viu pe malul iugoslav. Militarul român a tras alte şapte gloanţe, în plin, rănindu-l mortal.

Crăciunel Vucu a murit acolo unde îşi dorea să ajungă viu: pe malul iugoslav. „La somaţia militarului, numitul Lenghel Vasile a ieşit la mal, iar numiţii Crăciunel Vucu şi Udatu Gheorghe au continuat să înoate către frontieră, fapt ce a determinat pe militar să tragă în plin 7 focuri de armă, rănind mortal pe numitul Crăciunel Vucu, găsit de partea iugoslavă pe malul râului Nera, pe teritoriul acestora”, se arată în raportul aflat în dosarul D 012019 din arhiva CNSAS. Producerea evenimentului a necesitat însă constituirea unei comisii mixte româno-iugoslave, căci partea iugoslavă a acuzat partea română că a împuşcat fugarul în teritoriul său, transmiţând şi o notă de protest prin Ministerul Afacerilor Externe.

Părţile nu s-au înţeles

În perioada 01-05 august 1980 s-a trecut la cercetarea cazului fără ca părţile să cadă de acord asupra locului unde a fost împuşcat Crăciunel Vucu. „Partea Republicii Socialiste România (RSR) suţine că a fost împuşcat pe teritoriul nostru, iar partea iugoslavă, că a fost împuşcat pe teritoriul lor, situaţie în care se încheie un proces verbal cu hotărârea de a se remite cazul spre rezolvare comisiei mixte româno-iugoslave, care urmează a se întruni în anul 1980, hotărâre ce nu este respectată de partea iugoslavă, recurgând la emiterea unei note de protest prin Ministerul Afacerilor Externe (MAE)”, se arată în documentul citat.

Împuşcat în cap

O comisie din partea României comuniste a fost trimisă pe teritoriul Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, pentru cercetări. Pentru că partea iugoslavă nu a putut fi convinsă că românul nu a fost împuşcat pe teritoriul său, românii încercau să găsească justificări puerile pentru faptul că trupul neînsufleţit al lui Crăciunel Vucu a fost găsit pe jumătate în apă, pe jumătate pe malul Nerei, de partea iugoslavă.

Pentru Securitate, lucrurile erau simple: „s-a tras concluzia că numitul Crăciunel Vucu a fost împuşcat pe teritoriul ţării noastre şi nu pe teritoriul R.S.F. Iugoslavia, cadavrul fiind dus pe teritoriul statului vecin fie de curenţii apei care se deplasează cu 1 m/sec., fie că a fost împins de infractorul Udatu Gheorghe care a reuşit să treacă frontiera”. Crăciunel Vucu a fost împuşcat în cap, în partea stângă, în direcţia de înot, scriu „organele” României comuniste, presupunând că s-a acţionat când a ajuns în dreptul militarului, de parcă singura grijă, când auzea focuri de avertisment, a victimei, era să înoate spre militar.

Militarul, curat ca lacrima

Anchetele, de o parte şi de alta, nu au stins litigiul, partea iugoslavă rămânând la convingerea că militarul român a tras în afara teritoriului românesc (dosar CNSAS D012019, fila 173, Notă raport privind evenimentul din 31.07.1980, din B.11 grăniceri Moldova Nouă). Desigur, aşa cum era cutuma acelor vremuri de dictatură, cazul a fost cercetat de faţadă şi de organele Procuraturii Timişoara, „care au stabilit că militarul a acţionat conform Decretului 367/1971 referitor la uzul de armă, nereţinând militarului nicio vină”, după cum se arată în documentul citat.

Care e cifra reală a emigraţiei ilegale româneşti?

Până la această oră, nicio instituţie a statului român nu a încercat să pună cap la cap informaţiile privind cifra reală a emigraţiei ilegale româneşti, cu atât mai puţin a celor decedaţi la graniţe, iar informaţiile disparate date publicităţii de presă nu sunt suficiente pentru a da imaginea clară a fenomenului frontierist cu care s-a confruntat România comunistă între 1949 şi 1989.

Lecţia de istorie care ne lipseşte

Din 1990 încoace, niciunul dintre regimurile la putere în România nu s-a interesat de ei. De parcă n-ar fi fost ai noştri. Aceasta este o lecţie de istorie care nu a fost predată niciodată în şcolile româneşti. Nimeni nu ştie ce dimensiuni are această tragedie românească despre care nu există, probabil, român care să nu fi auzit măcar o vorbă de-a lungul vieţii. Nimeni nu ne-a spus oficial că Dunărea a fost pentru noi, românii, mai mult decât Zidul Berlinului pentru germani. Că şi-a luat un tribut atât de greu în oameni. Că a fost atât speranţă, cât şi cimitir pentru mulţi dintre români. Şi nu numai români!