Și-a luat licența la București, în 1908, cu Titu Maiorescu, apoi și-a făcut studiile superioare în filosofie la Paris și Leipzig. În 1913 își susține la Sorbonna teza de doctorat – coordonată de Hermann Cohen – despre interpretarea doctrinei lui Kant prin Școala de la Marburg, considerată printre primele exegeze aplicate neokantianismului. I se propune să devină universitară în America, dar refuză, preferînd măritișul în România cu Stello. Rigorile misogine ale Universității bucureștene o împiedică să predea la Catedra de Filosofie, însă din 1922 devine profesoară la Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică – menționează criticul literar Paul Cernat.

Alături de Malraux, Valery, Gide

Trei ani mai tîrziu, la invitația lui Paul Desjardins, participă la dezbaterile intelectuale de la Pointigny, mănăstire medievală care a găzduit, pînă prin 1940, colocvii între mari oameni de cultură europeni; se apropie, astfel, de Nicolai Hartmann, Valery, Malraux, Gide (pentru care care a avut o enormă prețuire, cu o superioară înțelegere a homosexualității), E.R. Curtius, Ortega Y Gasset și, mai ales, Roger Martin de Gard, care-i dă un impuls în scrierea jurnalului intim – mai notează reputatul critic litarer.

În continuare: Cursurile ei făceau, ca la puțini alții, săli arhipline (mulți studenți au lăsat mărturii afectuoase). Conferențiară despre istoria artei, teatrul universal ș.a, a fost un pedagog și educator public în spiritul celui mai luminos ecumenism european al epocii. O parte a cronicilor dramatice de după 1944 vor fi reunite postum de Dan Grigorescu (Întîlnire cu eroi din literatură și teatru, 1983). Monografia filosofică Montaigne. Omul și opera (1936) e de confruntat cu exegeza montaigniană franceză. O pledoarie pentru valorile clasice ilustrate de tragedia greacă definște a doua monografie (Eschil, 1947). Aspecte din teatrul contemporan (1941) reunește patru eseuri ample despre Wedekind, Shaw, Claudel și Pirandello. A colaborat cu capitole despre Scepticismul francez, Malebranche, Pascal și kantianism în trilogia Istoria filosofiei moderne (1937) coordonată de C. Rădulescu-Motru.

Staliniștii au aruncat-o în pușcărie

Democrată ostilă totalitarismelor, antilegionară și antinazistă, favorabilă Aliaților, intră în conflict cu autoritățile după ce condamnă de la catedră asasinarea lui Iorga. Deși întîmpină cu speranță eliberarea din 1944 (v. și interviul acordat lui Ion Biberi pentru volumul Lumea de mîine), șapte ani mai tîrziu opoziția ei publică față de abdicarea forțată a Regelui Mihai o supune represaliilor staliniste, care se vor solda, din primăvara lui 1951, cu un an și șapte luni de închisoare fără proces la Ghencea și Jilava, urmată de doi ani de domiciliu forțat la Costești (Iași) – relevă Paul Cernat.

Mai departe: „O parte a scrierilor din anii de interdicție publică vor fi reunite, după 1989, în volumele Scrisori către fiul și fiica mea (1994 – „fiul” și „fiica” fiind copii de suflet, ca și Al. Paleologu; Alice Voinescu nu a avut copii) și Scrisori din Costești (2001). După detenție publică doar traduceri din Dickens, Kleist și Thomas Mann, facilitate de protectorul Tudor Vianu. Cu toate că are sprijinitori bine plasați (Vianu, Bogza, Lucia Demetrius, între ei) nu mai revine public și moare la 76 de ani după o lungă boală de inimă.

Trei decenii de jurnal

Cartea de vizită a acestei doamne care și-a transpus în viață umanismul creștin și ecumenismul intelectual, rămîne amplul Jurnal ținut, cu intermitențe, din 1929 pînă în preziua morții. Dacă facem abstracție de efuziunile religioase și sentimentale din „epistolarul” diaristic adresat soțului mort în 1940, care n-o merita, dar căruia Alice i-a rămas fidelă toată viața – constatăm că însemnările „mămoase” și „fără talent” sînt autoportretul impresionant al unui om generos și nobil; o frescă la firul ierbii a „elitelor” intelectuale moderne, scrisă cu luciditate politică (notele din timpul războiului o confirmă, iar cele din anii ‘50 – sustrase poncifelor Războiului Rece). Bref, drama existenței unei femei pentru care credința și cultura sînt fapte existențiale firești – apreciază Cernat.

În Alice Voinescu femeia simplă coexistă fără parapon cu intelectuala dedicată educației etice și cultural-spirituale a semenilor. Conversațiile cu cei vechi și cei morți sînt subsumate acestei pasiuni educative pe care, în cele din urmă, și-a canalizat-o – în jurnal – către educarea de sine. Scris, în parte, în asceza anonimatului, confesionalul ei o exprimă integral – concluzionează Paul Cernat.

Te-ar putea interesa și: