Editura Evenimentul si Capital

"Iliescu putea fi Dubcek al României. A ales să fie Deng Xiaoping"

4a72eef2e87e2e41eae199ad9c0e1af9
Autor: | | 77 Comentarii | 0 Vizualizari

În decembrie 1989, atunci când au ieşit în stradă pentru a dărâma barierele dictaturii, miile de români sacrificaţi pe altarul Revoluţiei nu-şi imaginau că, douăzeci de ani mai târziu, istoria se va transforma într-un câmp de bătălie.

Revoluţie versus lovitură de stat, Armată versus Securitate, “eşalonul doi“ versus “eşalonul unu” – toate au construit, în ultimii douăzeci de ani, mituri. Şi, cu cât s-a vorbit mai mult despre 1989, în aceşti ultimi ani, cu atât s-a vorbit, de fapt, mai puţin. În ultimele două decenii, nebuloasa Revoluţiei şi-a continuat nestingherită traseul prin galaxia pestilenţială născută în urma big-bang-ului din 1989. EVZ vă propune astăzi un interviu-eveniment despre imaginea şi caracterul Revoluţiei, despre implicarea serviciilor străine în revolta anticeauşistă, despre raportarea prezentă la un trecut ca o rană deschisă şi, nu în ultimul rând, despre rolul lui Ion Iliescu în 1989. Vladimir Tismăneanu răspunde.

"Doar Elena mai putea intra în psihicul ermetic al lui Ceauşescu" EVZ: De douăzeci de ani încercăm, fără succes, să răspundem definitiv întrebării “revoluţie sau lovitură de stat?”. Ce credeţi că s-a întâmplat în decembrie 1989, în România? Vladimir Tismăneanu: Regimul comunist se afla într-o criză terminală. Numai orbii nu vedeau ce se petrece de fapt: o dictatură decrepită, un dictator paranoic, sărăcie lucie, foamete, izolare internaţională. Reţeta era acolo, cât se poate de precisă, pentru o explozie socială. Care s-a produs mai întâi la Braşov, în noiembrie 1987, o revoltă muncitorească împotriva sistemului comunist, deci împotriva regimului ce se pretindea al proletarilor. A urmat Timişoara, oraşul cel mai expus informaţiilor dinspre Vest. Prizonier al miturilor absorbite în juneţea sa revoluţionară, Ceauşescu a fost ultimul stalinist fanatic, ultimul “credincios” din blocul comunist european. Era imun la semnalele realităţii. Trăia într-un univers paralel, populat de propriile obsesii, visuri şi nostalgii. Doar Elena mai putea intra în acel spaţiu psihic altminteri închis ermetic. Deci, simplu spus, în decembrie 1989 în România a avut loc o revoltă spontană transformată rapid în revoluţie anticomunistă. Înspăimântată că va pierde complet puterea, nomenklatura s-a repliat în mare viteză şi a utilizat toate pârghiile ce-i stăteau la dispoziţie, şi erau multe, pentru a neutraliza revoluţia. Acesta este, de fapt, momentul contra-revoluţiei declanşată şi condusă de Ion Iliescu şi amicii săi. Lovitura de stat a fost, dacă vreţi, preluarea pupitrului de comandă de către oameni pe care nimeni nu-i numise, nu-i alesese şi nu-i dorise în fruntea ţării – Iliescu, Roman, Brucan, N. S. Dumitru, Dan Marţian, Alexandru Bârlădeanu, Stănculescu, Voican Voiculescu, Măgureanu. Despre Brucan ar trebui spus că a furnizat urzurpatorilor fesenişti ai revoluţiei strategia de metamorfozare din „emanaţie” în partid cu ambiţii de monopolizare a puterii. Ceea ce nu calculaseră Iliescu, Brucan şi ceilalţi era resurecţia societăţii civile, reconstituirea partidelor istorice. Formaţi în spiritul mistificator al istoriei comuniste, ei nu ştiau mare lucru despre figuri proeminente precum Corneliu Coposu. Mulţi au pretins că au răsturnat regimul, dar în fapt prăbuşirea dictaturii a fost provocată de revolta şi martiriul a peste o mie de cetăţeni convinşi că luptă împotriva comunismului, nu doar a lui Ceauşescu. Aş mai adăuga că lichidarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu făcea parte tocmai din acest scenariu imaginat de activiştii dezamăgiţi. Fostul lider ştia prea multe, trebuia amuţit cu orice preţ. Gloanţele le-a furnizat Stănculescu, ordinul l-a executat Voican. Dar responsabilul real a fost Ion Iliescu, oricât s-ar jura că nu a fost direct implicat. Tiranicidul este întotdeauna ordonat de succesorul tiranului. Într-o carte-interviu semnată de Alex Mihai Stoenescu şi lansată pe 17 decembrie, generalul Stănculescu susţine teza implicării KGB-ului în organizarea şi desfăşurarea Revoluţiei. Teoria conspiraţiei sau mărturia tardivă a unui personaj-cheie care îşi caută încă alibiuri? Generalul Stănculescu probează, asemeni altor personaje implicate în acele încă tulburi evenimente, o înclinaţie spectaculoasă spre memorie selectivă şi chiar imaginativă. Cu ani de zile în urmă scriam despre plăcerea clarobscurului istoric în amintirile lui Ion Iliescu. Putem folosi imaginea şi în legătură cu Stănculescu. Oricât am încercat, în dialolgul meu cu Iliescu din volumul „Marele şoc”, să obţin ceva într-adevăr relvant pe acest subiect, m-am izbit de un zid impenetrabil. La Ion Iliescu, amnezia este plăsmuită din beton armat. Evident că Moscova era interesată de eliminarea lui Ceauşescu, pe care Gorbaciov îl numea, în cercul să intim, „führerul României”. Dar condiţiile pentru explozia din România nu le-a creat Gorbaciov, ci Nicolae Ceauşescu şi lacheii săi din partid şi din securitate. Oamenii nu mai puteau suporta degradarea la care erau supuşi şi umilinţele fără număr care le erau impuse: participări obligatorii la orgiile propagandistice din cadrul „Cântării României”, „raţionalizarea” alimentaţiei, adică foametea organizată guvernamental, frigul, osanalele nesfârşite, plictiseala fără capăt, greaţa fără margini. ANTICOMUNISM? Metalul din care sunt făcute lanţurile dictaturii “Puterea celor fără de putere” a secerat toate dictaturile din blocul sovietic în anul de graţie 1989. La două decenii distanţă, încă ne întrebăm, şi vă propun şi d-voastră acest exerciţiu, cine au fost în România cei “fără de putere”. Şi, până la urmă, care a fost puterea lor? Cei fără de putere erau toţi cei care detestau un sistem bazat pe respingerea valorii, pe dispreţ pentru cetăţean, pe falsificarea memoriei, pe mizerie morală şi materială, pe resentiment social şi etnic. Problema-cheie, în viziunea lui Vaclav Havel, este cum se transformă lipsa de putere în putere. Minerii din Valea Jiului care l-au sfidat pe Ceauşescu în vara anului 1977 erau parte a acestei puteri ce se năştea: invizibilă, negată în documentele oficiale, dar reală, asemeni unui agent coroziv care distruge metalul din care sunt făcute lanţurile sclaviei. Tot astfel, cei care au răspuns apelului lansat de Paul Goma, prin care disidentul român se solidariza cu Pavel Kohout, scriitorul ceh implicat în Charta 77. Ori mai târziu, ceilalţi disidenţi care au spus adevărul în pofida imenselor riscuri pe care şi le asumau. Există puterea celor care refuzau să devină complicii Răului, care se luptau să-şi salveze decenţa într-un univers în care neruşinarea era stăpână. Trebuie să o spunem cât mai limpede: nu toată lumea a colaborat cu Securitatea, nu toată lumea a marşat la comenzile partidului de glorificare a unui regim execrat. Mulţi au plecat din ţară tocmai pentru că nu mai puteau suporta acest climat al infamiei. În ce mă priveşte, acesta a fost motivul. Puterea celor fără de putere a fost să nu participe la jocul dictat de sistem, să se menţină onorabili într-un ocean al dezonoarei. De altfel, cum accentua Leszek Kolakowski, trebuie să ţinem minte că majoritatea oamenilor care trăiau în aceste sisteme nu erau disidenţi. Polonia a fost în fond marea excepţie, cu o societate civilă care, în anii ‘80, a cuprins, direct sau indirect, milioane de oameni. În România, existau micro-nuclee de societate autonomă care, deşi supravegheate draconic, nu puteau fi instrumentalizate – grupul de la Păltiniş, Cenaclul de Luni, spre a da doar aceste exemple.

Fiul lui Dancila a dat BAC-ul la Grup Scolar Videle! Ce nota a putut sa ia...

Pagina 1 din 2
Tag-uri:



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Romania dupa 20 de ani

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI