Am amânat, la rândul meu, binemeritata pomenire, pentru a reveni astăzi, aici, la câteva zile distanță de momentul festiv fix, cu un debate ce încă mai aprinde, pe ici, pe colo, forumurile, domeniile și rețelele de socializare: îl mai citesc românii pe Ion Creangă? Mai este sau nu mai este de actualitate autorul Amintirilor din copilărie? Mirarea aceasta pare depășită încă din enunț, dacă ne raportăm, când vine vorba de Creangă (și din păcate nu doar de el), exclusiv la programa școlară. În acest punct, lucrurile sunt limpezi. Pare că nu mai avem nevoie de diferențe în cultură – tușă amețitor falsă -, uniformizarea valorilor, nivelarea culturilor naționale, stârpirea lui altfel devenind seva de zi cu zi a instinctului agresiv al globalizării.

Nu despre globalizare este însă vorba aici, chiar dacă tangențial fenomenul cariază și amintirea lui Ion Creangă.

În urmă cu un an (sau doi?), purtam un dialog cu Eugen Simion, criticul literar care îndrăznise să (re)publice la Editura Tracus Arte un volum – Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial – extraordinar. Merită reluate câteva frânturi ale acelei discuții mai ales că miezul ei se desface, la un moment dat, exact în mijlocul frământării enunțate mai sus. Dar să dăm mai bine curs celui care știe să-l povestească pe Creangă atât de bine: „«Cruzimile…» reprezintă un proiect mai vechi, realizat, iată, de-abia acum. Am scris mai întâi un articol, prin anii ’70 sau ’80, apoi o introducere de 80 de pagini pentru o ediție integrală Creangă (la începutul anilor 2000) și acum un volum de aproximativ 500 de pagini despre Cruzimile acestui moralist jovial. L-am scris, trebuie să spun, cu o mare poftă. Pot spune chiar că l-am scris cu o bucurie a spiritului pe care credeam că am pierdut-o. M-am întors din postmodernitate la «vârtosul umorist Creangă» (cum îi zice Maiorescu și cum îl socoteau, în genere, junimiștii), din cel puțin trei motive”.

Un moralist plin de „șmichirii”

Urmează disecarea scurtă a argumentelor și, după epuizarea primelor două (ce țin mai mult de orgoliul literatului), ajungem și la mirarea noastră. Așadar: „1) Din dorința de a mă confrunta cu G. Călinescu pe un teren pe care el îl domină de aproape un secol în critica românească (cum știți, a publicat în 1938 o carte splendidă despre Creangă și, de atunci, Creangă circulă în lumea românească însoțit de imaginea pe care i-a dat-o criticul). 2) Pentru că, fiind un scriitor socotit simplu, toată lumea crede că a scrie despre arta lui Creangă este ușor şi la îndemâna oricui. Ei, bine, a scrie despre arta lui Creangă este o operație extraordinar de dificilă și înșelătoare”. În acest punct, Eugen Simion intră în detalii: „Proza lui Creangă nu-i deloc simplă. Trecută pe hârtie, oralitatea stilului său de care vorbesc toți comentatorii, devine complexă și impenetrabilă, cu multe secrete. Fraza lui, arhitecturală, bine dichisită (el zice: «chitită») cu meșteșug de un gramarian înnăscut, dă mari bătăi de cap filologilor și criticilor literari”.

Discursul prinde aripi: „Creangă este un mare scriitor și G. Călinescu n-a exagerat comparându-l cu Rabelais… Recitindu-l, azi, după ce fac critică literară de 60 de ani, am voit să dovedesc că, în afară de ceea ce au remarcat G. Călinescu și ceilalți critici literari, Creangă poate fi citit și altfel. Un Creangă-moralist, un Creangă interesat de demonologie, un Creangă care nu-i un scriitor folclorizant – cum cred folcloriștii – ci un artist complex, plin de „șmichirii” (o vorbă a lui) și de secrete ce dau de gândit la lectură”.

Internetul și literatura despre țărani

„3) În fine – verticaliza Eugen Simion – , mai este un motiv ce m-a îndemnat să mă întorc la Creangă și anume: circulă azi ideea că el nu mai interesează pe cititorul postmodern, educat estetic de TV și de internet. Mai mult: literatura despre țărani nu mai interesează pe nimeni și, în consecință, nu se mai poate face o literatură modernă cu subiecte rurale. O prejudecată rea, urâtă, ciocoiască. Ea arată complexele noastre de provinciali. Încerc să dovedesc că nu tema narațiunii (materia germinativă) contează în literatură, ci complexitatea și profunzimea estetică a celui care tratează tema. Creangă, repet, este un mare scriitor (G. Călinescu îl numește «un estet al științelor rurale»), eu îl consider nu un talent, ci o natură inclasabilă, un moralist – cum am spus mai înainte – plin de un umor inteligent și de o cruzime jovială”.

E mare Creangă, la fel cum argumentele reputatului critic sunt convingătoare, dar ce mai înseamnă Ion Creangă pentru copiii și tinerii de astăzi, pentru literatura noastră și, nu în ultimul rând, pentru școala românească? Mai ales acum, când au fost aruncați din manuale scriitorii canonici, autorii reprezentativi? Eugen Simion rămâne în ofensivă: „Copiii îl citesc, am dovezi în propria familie. În școala românească, am impresia, se predă azi mai puțin. M-am uitat și eu pe programa școlară pentru clasele V-VIII și am remarcat că, acolo, este vorba numai de «competențe», nu de literatură. Specialiștii de la «Institutul educației» – cei care fabrică programele – sunt, toți, competenți în competențe. Nu-i mai preocupă limba și literatura națională, ci «comunicarea». În programa citată nu apare numele niciunui scriitor. Greșesc. Într-o propoziție prizărită este amintit, totuşi, Creangă, nu însă cu precizarea că el va fi predat în clasă. Sugestia este că dascălul din Ţicău poate fi invocat, la nevoie, atunci când se va discuta despre copilărie”.

De unde venim, ce identitate avem?

Tonul ironic, acid al criticului, se fărâmița – țin minte – în tristeți tulburi: „În locul lui Slavici sau Sadoveanu punem traduceri din documentele emise de Comisia europeană (nu fabulez, am citit asemenea recomandări), ca să știe școlerul nostru că nu din Creangă și Sadoveanu învață limba comunicării, ci din deciziile de la Bruxelles… Cum am ajuns aici? Mă întreb și eu. Am, totuși, un răspuns: micșorând orele dedicate în școală «umanioarelor», sporind «competențele» (vorba vine!), lățind «comunicarea» (apropo: în programa pentru Bacalaureat din anii trecuți nu se mai stipula că absolventul de liceu trebuie să dea un examen oral de limba și literatura română, ci un examen de comunicare!) și reducând orele de istorie, de limba română, latină, geografie etc. nu mai știu dacă unele dintre aceste materii n-au fost, între timp, suprimate”.

Concluzia e cristal, dialogul se închide: „De aproape trei decenii școala românească nu face decât să se reformeze și, în acest proces, valorile noastre spirituale se micșorează (și dispar) de la an la an, în așa fel încât nu mai știm de unde venim și ce identitate avem. Eu nu cred nici în ruptul capului că vom fi buni europeni dacă ne vom lepăda de identitatea românească. În cultură, diferența contează”

 

Te-ar putea interesa și: