Când am văzut că, în plină stare de urgență, când îți trebuia bilet de voie să te duci până la pâine și încălcai legea, ocolind pentru a trece prin fața bisericii și a zice la repezează un „Tatăl Nostru”, când am văzut, zic, că altora le este permis să se bulucească în autobuze și pe aeroport pentru a merge să slugărească la sparanghelul nemțesc, am tras o înjurătură de cele sfinte dar ne-am zis că „oricum, decât cu Dragnea…”

Când a izbucnit „Scandalul linguriței”, Patriarhul însuși s-a clătinat, acceptând ideea împărtășirii cu „linguriță adusă de acasă” a credincioșilor fricoși. Și-a revenit repede, după reacția celorlalți ierarhi, dar slăbiciunea sa nu a scăpat dușmanilor.

Sechestrarea moaștelor și interzicerea pelerinajelor, după îmbulzeala de la alegeri, par să fi produs, însă, un cutremur mai mare. Probabil s-a depășit un prag de obediență. A fost poate momentul în care, după treizeci de ani, credincioșii – încă foarte puțini, ce e drept – s-au rușinat să o tulească la prima alertă cu bombă și s-au așezat în genunchi să se roage. Și rugăciunea lor a fost ascultată: piedicile au căzut, calea le-a fost deschisă. O minune pe care prea puțini au sesizat-o și au prețuit-o.

Biserica – de la ierarh la talpa satului – nu face revoluții. Astea sunt ale „celorlalți”. Dar nici nu trebuie să își ajute călăii. Iisus i-a luat sabia din mână lui Petru și nu a opus rezistență. Dar nici nu s-a cățărat singur pe Cruce, ca un saltimbanc. Și, mai ales, nu a tăcut.

Se evocă adesea cu resemnare spiritul catacombelor din primii ani ai creștinismului. Dar se omite la fel de adesea să se spună că aceia erau oameni liberi. Care nu își ascundeau credința sub pământ, ca niște cârtițe, ci o rosteau în gura mare. Mărturiseau. „Martir” vine de la „martyreo” – a mărturisi.

Și mărturisindu-L pe Hristos, creștinii catacombelor nu se sfiau să le scuipe în față Neronilor, Maximienilor, Dioclețienilor sau Iulienilor și tuturor călăilor politici adevărul întreg: că sunt niște criminali.

*

Revenind la bancul inept de la început, îmi place să cred că, dacă ar continua, el s-ar derula așa: după încheierea Liturghiei, mâna de credincioși rămași, în frunte cu preotul lor, ar merge să-i caute pe frații lor, pitiți de frică prin curtea bisericii, i-ar îmbrățișa și i-ar aduce înapoi înăuntru, îmbărbătându-i.

Iar pe bărbatul cu mască l-ar lua și l-ar arunca afară din biserică spunându-i pe nume: „Teroristule!”

PAGINA ANTERIOARA