Evenimentul Zilei > Istoria secreta > Idila eșuată a lui Nicolae Ceaușescu. Istoria secretă
Idila eșuată a lui Nicolae Ceaușescu. Istoria secretă

Idila eșuată a lui Nicolae Ceaușescu. Istoria secretă

Istoricii Florian Banu și Luminiţa Banu Au ales un titlu extraordinar pentru una dintre cărțile lor: Partidul şi Securitatea – Istoria unei idile eşuate (1948-1989).

Cartea a apărut la Casa editorială Demiurg, Bucureşti, 2013, și astăzi o să reproducem un fragment dintr-o cronică a cărșii, apărută în revista VITRALII – LUMINI ŞI UMBRE, sub semnătura lui Paul Carpen:

”Vom face referire numai la două dintre numeroasele idei rezultate din materialele puse la dispoziţia publicului larg, nu înainte de a exprima opinia că studiul introductiv, valoros prin ideile exprimate, prezintă, cel puţin într-unul dintre cazuri, o concluzie incompletă, pentru sprijinirea căreia autorii au trebuit să recurgă la ample citate din autori la modă. Prezentând Securitatea ca instrument de bază pentru afirmarea şi susţinerea regimului comunist, editorii omit să menţioneze – deşi admit implicit – faptul că existenţa acestuia nu ar fi fost posibilă în absenţa altor pârghii, precum partidul însuşi cu aparatul său, Justiţia şi alte instituţii de forţă. Iată cele două idei desprinse din carte, prezentate sumar în continuare, îndeosebi prin citate.

PARTIDUL ATOTSTĂPÂNITOR

Urmând parcă sfatul pe care Niccoló Machiavelli îl dădea Principelui, acela că este bine să fii iubit de supuşi, dar şi mai bine este să fii temut, aproape toţi cei ajunşi în vârful piramidei sociale au căutat să se facă temuţi, partea cu iubirea trecând, mai mereu, pe plan secund. Comuniştii români nu au făcut excepţie. Este prea lung pentru a fi amintit aici şirul de plenare, şedinţe, consfătuiri, hotărâri în care se releva rolul conducător al partidului în toate domeniile vieţii sociale, inclusiv în ce priveşte Securitatea.

„Partidul este forţa conducătoare. Partidul trebuie să controleze activitatea tuturor organelor, nu există secret pentru partid. Când directorul regional MAI vine la primul secretar de partid, să stea smirnă, el nu poate fi tratat nici pe picior de egalitate”. (Gh. Gheorghiu-Dej, 1954)

Primul secretar al comitetului regional de partid „are drept să cunoască descifrat agentura, pentru a cunoaşte sursa informărilor”. (…) „Se interzice recrutarea membrilor de partid în agentură”. (Gh. Gheorghiu-Dej, 1954) Un an mai târziu acest drept de control coboară la nivelul raioanelor: „Primul secretar al comitetului raional de partid are dreptul de control asupra întregii activităţi a organelor MAI din raion”. (Hotărârea CC al PMR nr. 132/ 1955)

„Securitatea este organul de partid, defensiv sub conducerea partidului, chemat să asigure linia partidului. Acest organ lucrează nemijlocit sub conducerea partidului nostru pentru aplicarea liniei partidului, în lupta împotriva elementelor forţelor exploatatoare”. (Nicolae Ceauşescu, 1956)

„Securitatea este un instrument al partidului şi al statului, chemat să înfăptuiască dispoziţiile şi ordinele partidului şi guvernului în lupta împotriva duşmanilor oamenilor muncii. Acesta a fost rolul Securităţii de la crearea sa, acesta este acum şi va fi şi în viitor”. (…) „Ar fi greşit să spunem că toată lupta cu duşmanul a dus-o Securitatea; dacă ar fi fost aşa, ar fi vai de partidul nostru şi de clasa muncitoare şi fără îndoială că am fi fost bătuţi în această luptă. Securitatea, ca toate organele noastre de stat, a fost o parte care ne-a ajutat într-un anumit sector de activitate”. (Nicolae Ceauşescu, 1967)

„Comitetele judeţene, municipale şi orăşeneşti de partid controlează şi îndrumă întreaga activitate desfăşurată de organele de securitate şi miliţie pentru îndeplinirea sarcinilor şi atribuţiilor ce le revin din hotărârile de partid şi de stat”. (Hotărârea Comitetului Executiv al CC al PCR nr 119/1968)

Şirul citatelor şi al extraselor din hotărârile de partid cu rol de directivă ar putea continua. Concluzia este însă fermă, clară, univocă: toate acţiunile Securităţii au fost iniţiate, îndrumate şi controlate de către partid.

Se ridică o întrebare clară: De ce, atunci, toată această vendetă, care nu se mai termină nici după 24 de ani, împotriva Securităţii ca unic responsabil pentru toate nedreptăţile, lipsurile şi umilinţele din anii regimului comunist?

Lupta cu duşmanul, spunea Ceauşescu în 1968, nu a dus-o doar Securitatea, ci toate organele statului. Nu cumva s-ar putea spune că aparatului de partid, Justiţiei, Armatei le convine soluţia unui vinovat unic? Şi că acest vinovat să fie Securitatea?

Că arătând cu degetul către Securitate, criticând vehement, unii reprezentanţi ai forurilor de partid, ai fostelor organe legiuitoare, ai Justiţiei încearcă să pună la adăpost propria lor persoană, încearcă să se derobeze de responsabilitatea faptelor lor?

„INDEPENDENTA” JUSTIŢIE

Câţiva dintre cei mai vehemenţi critici ai fostei Securităţi provin din rândul fostului aparat al Justiţiei. Procurorii şi judecătorii au fost „buni”, au fost independenţi, au respectat legalitatea şi dacă au apărut totuşi nişte abuzuri, nişte greşeli, pentru care unii oameni au plătit cu libertatea, pentru toate acestea, pentru toate oalele sparte, spun ei, de vină sunt cei „răi”, băieţii cu ochi albaştri, Securitatea. Ce-ar fi dacă, să presupunem, aşa cum a fost creat un CNSAS pentru studierea arhivelor Securităţii, s-ar crea şi un CNSAJ, „J” fiind aici pentru Justiţie? Nu cumva în arhivele Justiţiei s-ar descoperi nişte abuzuri reale? Iată câteva exemple extrase din volumul „Partidul şi Securitatea – Istoria unei idile eşuate”, care arată că, departe de a fi independentă, Justiţia era un instrument în mâna conducătorilor politici ai vremii. La 23 septembrie 1954, Biroul Politic al CC al PMR hotărăşte cine să fie dat în judecată şi cine să fie eliberat în lotul de arestaţi Vasile Luca.

De subliniat că „independentul” Tribunal Suprem ceruse aprobare pentru organizarea procesului, urmând să se pronunţe în funcţie de hotărârea politică adoptată. La 6 noiembrie 1954, Biroul Politic al CC al PMR decide condamnarea la moarte a numitului Bodea din grupul paraşutat în luna aprilie a aceluiaşi an 116 VITRALII – LUMINI ŞI UMBRE, an IV, nr.16, septembrie-noiembrie 2013 şi condamnarea la moarte „a grupului de legionari care au săvârşit atrocităţi în închisorile Gherla, Suceava şi Piteşti”. (Este vorba de procesul de „reeducare” practicat la începutul anilor ’50, îndeosebi la Penitenciarul Piteşti, de Eugen Ţurcanu şi acoliţii săi).

„Condamnările administrative, afirmă Alexandru Drăghici la plenara CC al PCR din 25 martie 1956, reprezintă o măsură aprobată de conducere”. Tot el mai spune: „Au existat aceste tribunale secrete şi ele aveau sarcina şi puteau să condamne până la un anumit număr de ani anumite persoane, care le găseau vinovate pe baza unui material insuficient. (…) S-au făcut astfel de internări din 1949, dar din 1952 s-au făcut mai puţine, dar s-au făcut. Legea dădea dreptul şi deci oricine era duşman al clasei muncitoare, element cu activitate politică din trecut, care a fost în fruntea partidelor burgheze, împotriva lui se luau măsuri”.

La 2 septembrie 1953 Biroul Politic al CC al PMR decide soarta celor 13 paraşutişti din grupurile lansate în 1951-1952 astfel: „Biroul Politic consideră că trebuie să se treacă de îndată la organizarea procesului, că trebuie condamnaţi toţi cei paraşutaţi, precum şi unii dintre cei care i-au găzduit şi ajutat, la pedeapsa capitală, iar paraşutistul care s-a predat singur să fie condamnat numai la închisoare pentru câţiva ani. (Este vorba de Bebi Toma – NN) Pedepsele să fie astfel date încât, pe de o parte, să intre frica în acei care mai sunt pregătiţi a fi trimişi ca paraşutişti în ţara noastră, ştiind ce soartă îi aşteaptă, iar pe de altă parte să se ştie că acei ce îndrăznesc să găzduiască sau să ajute sub orice formă pe cei paraşutaţi, în îndeplinirea misiunii lor criminale, împărtăşesc aceeaşi soartă ca şi paraşutiştii. (…) Biroul Politic consideră necesar să se ia toate măsurile ca procesul paraşutiştilor să fie cunoscut atât în ţară de către populaţie, cât şi în ţările imperialiste”.

La mai puţin de o lună după această hotărâre a avut loc procesul şi, prin sentinţa pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, cei 13 au fost condamnaţi la moarte şi executaţi la 31 octombrie 1953.”

Titlul este alegerea perfectă pentru a descrie relațiile avute de conducătorii comuniști cu serviciul secret. La Nicolae Ceaușescu idila e eșuat când a fugit generalul Ion Mihai Pacepa. După acest eveniment, din 1978, a tratat Securitatea cu o lipsă totală de încredere. Dacă membrii de partid ajunseseră să o privească temători, la Ceaușescu termenul care descrie bine relația este ”suspiciune”.

Publicat in categoriile: Istoria secreta
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: