În nordul Bucureştiului a apărut recent o clădire de birouri total atipică pentru capitala noastră, atât de înţesată în centru de turnuri din sticlă, iar în cartiere de blocuri gri muncitoreşti.
Cu o faţadă colorată vesel, în galben, albastru, portocaliu şi cărămiziu, Hundertwasser House Bucureşti este creaţia şi proprietatea Sandei Maican, profesoară la Facultatea de Electronică a Politehnicii Bucureşti.
Ea a supravegheat mai tot timpul lucrările de pe şantier, iar acum glumeşte că, după ce şi-a dat doctoratul în calculatoare, şi-l va da şi pe cel în construcţii. De la bun început, Maican şi-a spus că nu vrea să construiască un colos din sticlă deoarece preferă o structură clasică din beton, mai rezistentă la cutremure: "Iar atunci am zis hai să fie ceva mai special, că altfel ar arăta ca o şcoală".
"N-am dat chix. Pentru că putea să iasă un kitsch mare"
Sursele de inspiraţie au fost culorile vii, liniile ondulate şi rotunjimile folosite de arhitectul austriac Friedensreich Hundertwasser şi de spaniolul Antonio Gaudi. "Am fost în Viena de mai multe ori. Am văzut, mi-a plăcut, erau tot timpul turişti pe acolo, era ceva interesant. Am fost şi în Barcelona. Şi ideea a fost că aşa ceva ar putea fi realizat în România".
Însă arhitecţii pe care i-a contactat în legătură cu o clădire în stil Hundertwasser au refuzat să se ocupe şi de partea de ornamente, ci doar de proiectare, de spaţii şi de volume. A primit consultanţă de la o firmă de construcţii, însă ideile i-au aparţinut ei şi câtorva artişti plastici care s-au ocupat de faţadă şi de detalii.
"N-am dat chix. Pentru că putea să iasă un kitsch mare", spune Maican. De exemplu, dacă pătratele colorate nu ar fi fost separate de un brâu mai închis la culoare, din cioburi de faianţă, faţada nu ar fi arătat deloc bine. "Brâul le diferenţiază, le subliniază, imediat se îmbunătăţeşte aspectul", explică ea.
Muncitorii faţă cu Hundertwasser: "Râde lumea de noi"
Aceste brâuri au fost făcute din cioburi de la plăci de faianţă sparte: "În naivitatea mea, mă gândeam că îi dai drumul de la o anumită înălţime şi se sparge. Aiurea. Când îi dai drumul, se fac numai aşchii mici. Se duce toată placa, o pierzi pe toată. Şi până la urmă s-a descopeirt o tehnologie de spargere prin lovire a două plăci una de alta. Şi băieţii au prins o manualitate şi loveau în aşa fel încât să spargă cioburi mari, să nu se piardă mult material. Altfel, nu găseşti cioburi de aceeaşi culoare, de formele astea".
Cei cinci muncitori care au lucrat timp de opt luni de zile la faţadă au fost şcoliţi pe şantier cum să vopsească şi să monteze bucăţile de faianţă. Formele ondulate ale copertinei (partea de sus a clădirii) le-au dat însă ceva bătaie de cap. "Eram jos şi le spuneam: "Acolo cobori cu 25 de centimetri". "Doamnă, râd vecinii de noi. Râde lumea că nu ştim meserie". Şi când au terminat ziceau: "Nu mai ştim să lucrăm după vechiul sistem". I-am cam scos puţin din meserie şi a fost o luptă până au învăţat", îşi aminteşte Maican. Fără bufniţe pe pereţi
Pentru alegerea vopselelor s-au făcut zeci de probe, iar culorile au fost temperate pe calculator astfel încât să nu fie ţipătoare. Maican s-a ocupat şi de ornamentele din interior. La o toaletă de la parter a vrut să pună o bufniţă din cioburi de faianţă, gândindu-se că ea simbolizează înţelepciunea. Însă la români aduce ghinion, aşa că toată lumea, de la agenţi imobiliari la muncitori, au insistat să o schimbe. Până la urmă, a făcut o lebădă.
Fantezia a avut şi ea limitele sale. Deşi Hundertwasser a folosit şi podele denivelate în interiorul clădirilor, Maican a preferat să nu meargă atât de departe cu experiementele: "Am fost acolo (la Viena-n.r.) şi unor persoane li s-a făcut rău, au avut ameţeală de la denivelare. Şi atunci noi am făcut denivelări numai în anumite zone mai ascunse deoarece aici vine multă lume şi nu ştii ce sensibilităţi are fiecare".
"Aaa, mie nu mi trebuie clădirea asta"
Reacţiile oamenilor când dau cu ochii de clădire sunt diferite. "Se uită, se întorc, fotografiază. Unora nu le place deloc. Oricum, e ceva care nu te lasă indiferent, asta e clar. E o clădire care pentru a fi apreciată presupune un anumit grad de cultură, de umblat prin lume, de văzut una, alta. Şi am avut situaţie cu un patron român, cu trei fabrici, care voia să cumpere 1.000 de metri. Agenţia ne-a spus că are banii şi mâine cumpără. Când a venit, nici nu a vrut să intre în clădire: a oprit la colţul străzii: "Aaa, mie nu mi trebuie clădirea asta"".
O clădire verde cu lumini care se sting automat
Construcţia clădirii realizată de Expert S.P., firma deţinută de Maican, a început în 2006, iar ultimele finisaje la exterior au fost făcute în acest an. Invetiţia totală de până acum a sărit de 10 milioane de euro, dar Maican spune că mai au de lucru. La final, pe acoperiş vor fi terase-gărdină cu copaci, un restaurant-cafeterie şi un teren de sport reconfigurabil (pe care se pot juca tenis, volei sau baschet).
Primii chiriaşi s-au mutat în clădire la începutul lunii septembrie, plătesc aproximativ 17 euro pe metru pătrat, iar Maican spune că mai are două etaje de închiriat. Clădirea este una "verde" deoarece pierde foarte puţină căldură şi energie. În timpul zilei este înconjurată de soare de jur împrejur astfel încât vara nu este nevoie de iluminat electric. Se deschid toate ferestrele, astfel încât şase luni pe an nu este nevoie de aparatele de aer condiţionat. Aparatura este toată cu consum redus, iar lumina se stinge automat când angajaţii pleacă acasă.