„Sărăcia noastră este reală aici. Ea mi se pare însă a fi în acord cu duhul Mântuitorului şi cu viaţa Bisericii primare. Constat că mulţi dintre vizitatorii noştri o apreciază. (…) Fapt e că putem sluji idealurile duhovniceşti chiar fără bani sau mari mijloace materiale. Uitaţi-vă la asceţi şi la călugări: ne-au lăsat o moştenire spirituală inestimabilă, fără să fi avut mai nimic, uneori nici elementara bucată de pâine! Iată ce înseamnă puterea Duhului!”

Sărăcia este o virtute evanghelică şi este corelată cu smerenia, care nu e altceva decât „sărăcie cu duhul”, adică respingere totală a trufiei şi a suficienţei. Săracii sunt dintotdeauna prietenii lui Hristos şi ura faţă de sărac e un păcat. Sărăcia e, totodată, unul din cei trei piloni ai vieţii călugăreşti, alături de castitate şi obedienţă.

Sărăcia „de voie”

Numai că sărăcia înţeleasă în sens creştin este una de voie, adică liber consimţită. Iar sărăcia monahului este una, şi sărăcia laicului este alta. Ea nu înseamnă pauperitate, ci respingere a opulenţei, a lăcomiei, a stocării de bunuri materiale. Altminteri, cum spune Sf. Ioan Gură de Aur: „Sărăcia fără de voie este mai cumplită decât cuptorul şi fiara sălbatică”.

Sărăcia se opune opulenţei, dar nu şi decenţei. Ea trebuie să însemne cumpătare, dar nicidecum lipsă. Foametea, lipsa de îmbrăcăminte, frigul pot să apese puternic asupra fiinţei omeneşti, să o descurajeze şi să o molipsească de scepticism.

Viaţa creştină acceptă cu seninătate suferinţa, sărăcia neprevăzută ori consimţită, dar se întemeiază pe bucurie. De aceea, cei care provoacă sărăcia semenilor sunt aspru condamnaţi.

Trebuie spus că perspectiva evanghelică a sărăciei a fost, în ultimele decenii, evaluată greşit chiar de Biserică.

„Teologia eliberării” și marxismul

Ignorând că marxismul este o doctrină antispirituală şi materialistă, faptul că ea face apologia săracului – proletarul – şi a prefacerii pietrelor în pâini i-a dezorientat pe unii preoţi şi teologi ai Bisericii Catolice, fapt recunoscut de Papa Ioan Paul al II-lea sau de Arhiepiscopul Lustiger al Parisului.

Mai există şi azi un curent în Biserica Romano-Catolică, aflat în conflict cu Vaticanul, denumit „Teologia eliberării” şi apărut în America de Sud. El a operat o primejdioasă apropiere de marxism ca doctrină socială. Şi iată cum un accent prea puternic pus pe social poate deturna atenţia de la tot ce este mai antispiritual şi mai anticreştin: marxismul şi comunismul.

Cum ştim din proprie experienţă, dintr-a noastră şi dintr-a celorlalte popoare din Europa de Răsărit, comunismul nu a dus la dispariţia săracilor, ci la înmulţirea numărului lor. Şi a dus, totodată, la o cumplită sărăcie spirituală, care se suprapune cu pauperitatea materială.

Sărăcia creștină nu înseamnă mizerie

A vorbi despre sărăcie în sens evanghelic nu înseamnă a face apologia mizeriei, a promiscuităţii, a îmbrăcatului în zdrenţe şi a foametei – într-un cuvânt a lipsei –, ci a face apologia decenţei şi a cumpătării.

Cine crede că sărăcia creştină înseamnă mizerie se înşală amarnic. Deoarece viaţa creştină înseamnă „cale împărătească”, drum de mijloc între extreme.

De aceea, următoarea afirmaţie a Sf. Ioan Scărarul poate apărea paradoxală:

„A vrea să dai de pomană este primul gând al avariţiei, ultimul este dispreţul pentru cei săraci. Când banii sunt puţini, sentimentele sunt dulci, duioase; când sunt mulţi, mâna şi inima se închid.”

Vasta literatură patristică despre sărăcie are ca scop, pe de o parte, combaterea lăcomiei şi a opulenţei, dar are, mai ales, ca finalitate îmbunătăţirea situaţiei celor săraci, nu numai alinarea, ci şi modificarea condiţiei lor.

Evanghelia nu impune o egalizare economică forţată, aşa cum a încercat marxismul, nici nu asmute „clasele”, ci îndeamnă la generozitate consimţită.

Hristos nu a venit să facă o reformă economică, ci una ontologică. Aici constă deosebirea între Evanghelia Fiului lui Dumnezeu şi orice „program” sau „doctrină” omenească trecătoare.