Dacă zilele astea eram la Constanța nu cred că aș fi mers la slujba din noaptea de 26 spre 27 mai. Nu dintr-un spirit de frondă față de decizia Înalt Prea Sfințitului Teodosie sau pentru a îmi proteja cine știe ce principii impuse de revelații teologice.
Nicidecum, motivația mea e mult mai umană.
Paștele fără Lumina Sfântă luată direct de la biserică a fost frustrant. Un negru prilej de a cântări fiecare credința din noi, legăturile cu Divinitatea și prețul pe care inconștient îl puneam pe lucruri despre care credeam că ne sunt datorate de lumea din jur.
Interzicerea accesului la slujba de Înviere a fost o experiență pe care am crezut-o mai traumatizantă decât a fost. A trecut fără a lăsa urme adânci în sufletele noastre. Sau poate că e prea devreme ca să le evaluăm. Nu știu, dar cert este că nu îmi doresc să retrăiesc acele momente și nici nu simt nevoia unei revanșe.
Ne puteți urmări și pe Google News
Nu am mai trăit vreodată așa ceva, dar nu cred că o slujbă făcută la peste o lună de la adevărata noapte de Paști mi-ar mai aduce o ”reparație”. În ”cutia cu amintiri” pe care o voi aloca anului 2020, din locașul Paștilor nu îmi lipsea doar Lumina Sfântă sau împărtășania, ci frumosul complex al sărbătorii pe care anul acesta l-am sacrificat.
Ar fi ca un Paște făcut ”în rate”, în care nu am avut timp de toate pregătirile sau obiceiurile și le-am făcut, le-am ”bifat” pe fiecare când s-a putut. Într-o zi am înroșit ouă, în alta am primenit casa, am lăsat câteva zile să treacă și am dus Lumină la mormintele alor mei și abia apoi am mers la Biserică să îi răspund părintelui la însuflețitorul ”Hristos a înviat!”
Pentru mine nu ar avea valoarea pe care o dădeam în copilărie zilelor când părul mamei mirosea a cozonaci calzi și Lumina adusă noaptea de la biserică strălucea zile întregi pe masa mereu bogată. Astea sunt tradiții, mi-ar spune un erudit, nu au nici o valoare liturgică, sunt obiceiuri. Probabil că așa e, dar pentru oamenii de rând, printre care mă număr și eu, teologia e departe.
Tradiția și credința se completează una pe alta în bucuria sărbătorii în sufletul unui om. Bucuria vine și din împlinirea unor îndatoriri creștine față de Biserică, dar și din respectarea unor obiceiuri care dădeau căldură casei părintești.
Slujba ce se va oficia la malul mării, dublată cu împărțirea Luminii păstrate cu grijă de la Paști, poate fi o compensație sau o reparație pentru credincioșii văduviți de bucuria completă a unei celebrări, dar eu nu pot să-i dau rezonanța aparte a Sărbătorii Paștelui.
Ce am pierdut anul acesta în preajma sărbătorilor de primăvară nu o să ne redea nimeni, sper doar să păstrăm lecția primită, să o înțelegem și să ne continuăm drumul. După Paști vine Înălțarea și între ele își au loc luminat Izvorul Tămăduirii, Duminica Tomii, cea a Mironosițelor, fiecare la timpul său, fiecare cu farmecul și încărcăturile sale irepetabile.
Recomandările noastre
