Bilanț crunt al vremurilor de astăzi: Hora Satului s-a depărtat de sufletul românilor

Bilanț crunt al vremurilor de astăzi: Hora Satului s-a depărtat de sufletul românilor

Sătenii din Cezienii Oltului m-au invitat la horă. Eu le zic că, având două picioare stângi, numai de jucat nu-mi arde. Dar ei îmi spun că nu despre mişcare e vorba. Se refereau la solidaritate. Numai că, vezi dumneata, zice unul dintre ei, „a rămas doar în cărţi”.

Ajunsesem în comuna asta cu oameni harnici şi primitori cu ocazia Sărbătorii iilor, pe 24 iunie. Aud în stânga şi-n dreapta despre horă. De după concursul celor mai frumoase cămăşi tradiţionale cusute de femeile satului.

Pe lângă amintiri

Ne puteți urmări și pe Google News

Văd pe la ora patru după-amiază cum se scurg uliţele, asemeni unor râuri de oameni, spre vale, unde e micul stadion comunal. „Hai!”, se strigă unii pe alţii din toate părţile. Vreau să văd şi eu despre ce e vorba, lăsându-mă purtat de curenţii mult prea puternici ai sutelor de paşi.

Trec pe lângă un cămin de bătrâni şi văd o tablă la poartă pe care scrie că aici a fost cândva proprietatea unor boieri locali, şi luminati pe deasupra, ei ridicând şcoala şi biserica. Cezienii. Trăgându-se din neamul „haiducului naţional”, se exprimă locala mandrie, cu referire la Jianu.

 

Paşi nehotărâţi

Ajung în buza dealului şi deodată am în faţa ochilor un tablou din care nu lipsesc umbreluţele, protejând de soare mesele, în aşteptarea muşteriilor. Într-un colţ, târgul de artizanat în care produsele tradiţionale şi chinezăriile au făcut armistiţiu.

Tribuna oficială, transformată în scenă. De unde mica orchestră îşi amplifică notele în megafoane. Jocului nu-i vine să se pornească de-a lungul câmpului de un verde copleşitor. Mâinile ba se prind, ba se despart, ca şi cum nu s-a dat nu ştiu ce imbold. Ori poate dintr-o neştiinţă a ritumului.

Doar mititeii tresaltă

Altfel, toţi discută despre orice. Umbre din ce în ce mai răsfirate. Mă aşez şi eu, ostenit, pe un scaun, după ce îmi cumpărasem o bere, să-mi treacă mai uşor timpul numai bun de ros unghii.

O-ho, cât de triumfători defilează în acest timp mititeii pe grătare! Ce mai sar ei de pe un cărbune pe altul! Când pe-o parte, când pe alta. Să ne fie cu noroc!

 

Un adevărat model

Mă întorc la interlocutorii mei, cei care îmi promiseseră o istorie cum alta nu-i prin locurile acestea. Îl cunoscusem ceva mai devreme pe inginerul agronom Tudor Dănacu.

Încă din 1973 a încercat să reaprindă în sufletele consătenilor săi Hora Satului. Remarc felul în care apasă pe cele două cuvinte, cu emoţionant respect. Motiv pentru care le-am acordat majuscule.

„Prea multă dezbinare”

Fără succes, cu 45 de ani în urmă. Înţelesese atunci motivul. Trecuseră peste români prea multe nenorociri. Războiul, foametea, forţata cooperativizare. Oamenii uitaseră să fie uniţi.

Ar fi vrut să reînnoade un fir care venea din negura timpului. „Hora satului îi aduna cândva pe oameni şi îi unea. Acest sentiment al solidarităţii dispăruse. Era prea multă dezbinare”, se referă la momentul din ’73. Nimic nou sub soare, adaug, uitându-mă la ce e în prezent.

O poveste din vremuri demult apuse

Hai să vedem cum era în tinereţea străbunicilor. Satul întreg se aduna în două mari momente ale anului, de Paşti şi de Crăciun. După un obicei despre care se ştie că exista aici încă dinainte de 1864. Descopăr amănunţita descriere a învăţătorului Toma Cioponea.

Suntem deci martorii acelor timpuri. De Crăciun, apare un Comitet local, constituit din primar, preot, cadrele didactice şi administratorii celor două moşii din zonă, Oteteleşanu şi Cezianu.

 

Lista celor ce vor fi ajutaţi

Echipa aceasta face o listă cu bătrânii şi cu copiii din familiile fără posibilităţi materiale. Dar, mare atenţie, prichindeii să fie silitori la învăţătură.

Profesorii au rolul lor bine stabilit. Pun la punct serbarea dedicată celor mici. Cei mici vor prezenta cântece şi dansuri ale vârstei lor.

Vine Moş Crăciun

Spectacolul din jurul Pomului are loc în curtea conacului Cezienilor. Un om din sat, meşter în vorbe de duh, e ales pentru a se îmbrăca în mantia cea roşie a lui Moş Crăciun.

Copilaşii ajung rând pe rând în faţa lui şi primesc cu bucurie cadoruile. Jucării şi bomboane. Urmează darurile pentru bătrâni. În principal, alimente.

Cele două familii boiereşti au rămas în memoria acestor locuri ca apropiate de comunitate. De fiecare dată susţinând manifestările populare, din punct de vedere financiar.

 

Hărnicia e premiată

La fel se întâmplă şi de Paşti. Tabel întocmit de acelaşi Comitet. Pe lângă cei care au nevoie de sprijin, avem şi două categorii de premianţi. Sunt elevii cu note bune şi tinerii care s-au evidenţiat prin hărnicia lor.

Mă refer în continuare la cei remarcaţi ca buni gospodari. Domnişoarele primesc stambă din care să-şi croiască fuste. Băieţii se aleg cu încălţări pe potrivă. Fetele descoperă între daruri pantofi la modă. Flăcăii au motiv de fală cu pălăriile nou-nouţe. În plus, şi unii, şi alţii îşi completează garderoba cu elemente pentru costumele lor populare.

 

Să te ţii, dacă poţi!

 Dacă e să se cutremure pământul sub jocul cel aprig, atunci tot la vechile amintiri ale localnicilor apelez. Nu era suflet de pe-aici, mai tânăr ori mai vârstnic, să stea deoparte la ceas mare.

A fost odată hanul lui Filip Cârciumaru. Avea un ulm bătrân în curtea lui, largă. În jurul pomului se prindeau sumedenie de suflete în horă.

Era şi o magazie destul de încăpătoare, undeva prin mijlocul satului, bine încălzită pe timp de iarnă, unde până şi butoaiele cu ţuică şi cu vin ameţeau de la atâta învârtit al trupurilor.

Altă cârciumă cu chef era a lui „Dumitru a lu’ Minică”. Dar de lăutari vă aduceţi aminte, măi oameni buni? Şi de jocurile în sine, că fiecare avea o denumire a lui. Primesc de la inginerul Tudor Dănacu monografia vetrei sale. Deloc întâmplător tipărită chiar în acest an, al Centenarului. Scrisă împreună cu un consătean al său, Constantin Smedescu. Cu titlu elocvent. „Cezieni, leagăn de istorie, de horă şi de ie”. Ei au bătut ani la rând pe la porţile neuitării, întrebând despre multe unghiuri ale vieţii de altădată, inclusiv ce mă interesează pe mine acum.

 

Bogata listă a vechilor lăutari

Ţineţi-vă bine, căci lista e lungă. Arătându-ne cât de bogat în tradiţii era satul românesc, în perioada interbelică şi chiar mai adânc în trecut.

Dacă tot scrisesem de Preda Cârciumarul, atunci merită să fie evidenţiată şi nevastă-sa, Lica. Ea avea un glas de privighetoare.

Pe urmă a fost Marin, cel care stăpânea fluierul cum altul nu s-a mai văzut prin părţile astea. Şi cobzarul Călin.

Apoi unul pe nume Dorobanţu. Degetele lui alunecau artistic pe coardele viorii. Cu greu îl întrecea careva şi la cobză.

Nu trebuie uitat Negurici. Muzicant de prima mână. Nici Călin, Rică şi Ioana. Uite şi o femeie în artistica sferă. Toţi cobzari. Mulţi ştiau să exprime jalea sau dorul şi din frunză. Nu mai zic de fluier.

Poftim alt exemplu al unei femei, Catrina Chireu. Ea stăpânea clarinetul. La fel ca şi Constantin Fieraru.

 

Un uriaş patrimoniu al jocurilor

Mă apropii de capitolul jocurilor. „Hora Mare”, „Boiereasca”, „Brâul”, „Brâuleţul”, „Bătuta”, „Ţeapa”.

Mi se atrage atenţia că primele două erau „hore fudule”, adică mai încete de felul lor. Pe când restul iuţi ca vântul.

Potolită în mişcări era şi „Severineanca”. La fel, „Jianca”. Tot aşa „Hora lu’ Popa Nae”.

De unde or veni denumirile astea, nimeni nu ştie. „Din popor”, îmi spune cineva.

Aşa cum mişcările în sine îşi trăgeau seva din familie, în grija fiecărui părinte stând să transmită copiilor ce învăţase de la bunii săi.

Să te ţii, nenică, pentru că venea, precum năvalnicul, „Alunelul”. Iute, îmi e descris, de abia îţi trăgeai sufletul după el.

Aprige erau şi „Joiana”, „Balta” şi „Ursul”. Ca şi „Vulpea” ori „Colentina”. Nu mai putin „Irindeaua”, „Ţambalul” şi „Bărboasa”.

„Chindioara” reprezenta, mai presus de toate, comuniunea. Prinzânduse în cerc foarte mulţi oameni. În strigăturile femeilor şi bărbaţilor.

Gândiţi-vă că toate acestea erau în cuprinsul Cezienilor. Şi, mai larg, ale Romanaţilor. Vechi judeţ din Regatul României, totodată o regiune remarcată de etnologi, de-a lungul timpului, prin bogata sa zestre folclorică.

 

„Să lăcrimăm patriotic!”

Oare cât se mai păstrează azi din vechile jocurii? Arunc o întrebare pe care o recunosc eu însumi mai degrabă retorică. „Ariciul” şi „Ciuleandra”, însă şi acestea din ce în ce mai firave. Restul, pe nedrept uitate. „Tinerii de azi dansează după ritmurile moderne. Nu mai ştiu de hore”, e trista concluzie a gazdelor mele.

Parcă numai în acest spaţiu?! Plânge colbul satelor româneşti. De prea multă linişte...

Din mulţimea care mă înconjoară pe stadionul din Cezieni a răsărit încheierea acestui material. Căci întrebasem pe unul şi pe altul ce ne rămâne azi.

 „Să lăcrimăm patriotic!”, e comentariul sec al unor riduri atât de adânci, încât nu pot fi contrazise.