CĂLIN HERA: "Confruntarea de fiecare zi dintre România socialistă şi România capitalistă rămâne explicaţia celor mai multe evenimente care au loc în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, după 17 ani de tranziţie."
Patronii sunt interesaţi în primul rând de profitul firmei. Angajaţii, să le fie lor bine. Liderii de sindicat trebuie să-şi arate muşchii. E în fişa postului. Iar buba e statul, prea puternic, prea prezent, prea perturbator pe o piaţă a muncii încă în formare.
Greva de la Uzinele Dacia e mai mult decât un simplu conflict de muncă. Principalul argument al Renault, atunci când a decis să vină în România, a fost raportul calitate/preţ al forţei de muncă. Dar forţa de muncă made in Romania se „scumpeşte“ pe zi ce trece. Tendinţa de apropiere de salariile din UE e una naturală. Cum diferenţa e mare, şi aşteptările sunt mari. Profitul prognozat poate fi în pericol. E o problemă pe care o au multe companii occidentale prezente în România.
În cazul Dacia, se ştie, socoteala de acasă a fost depăşită de succesul neaşteptat al Loganului. E unul din motivele pentru care sindicaliştii au simţit că e momentul să forţeze nota. Au jucat tare. Fiecare zi de grevă costă compania în jur de 10 milioane de euro. Răspunsul a fost, şi el, dur. Patronii francezi sunt obişnuiţi cu grevele. La ei acasă, mişcarea sindicală e a doua religie. Francezii au scos la bătaie tot arsenalul, inclusiv ameninţările voalate cu sancţionarea greviştilor sau cu mutarea producţiei în fabricile din Maroc, India şi Rusia. Ritualul negocierilor se învaţă la şcoală.
Pentru patronii francezi, în România e o problemă în plus: statul român bolnav de socialism. Statul îşi permite să plătească fără să ia în calcul baze economice. Statul plăteşte făcându-şi socoteli electorale. Când statul e puternic şi reprezentanţii săi slabi şi interesaţi de sinecuri, se duce naibii economia de piaţă. Asta se întâmplă în România, de 17 ani încoace.
Ce să zică oamenii din multinaţionale când află despre majorări aberante de salarii bugetare? Ce să spună când văd că la primărie, la prefectură sau la consiliul judeţean se dau prime fabuloase de Paşte sau de Crăciun? Ce să creadă atunci când citesc în ziare despre sporuri de plecare în concediu, prime de concediu, prime de reacomodare după concediu, sporuri de stres, de condiţii grele (pentru că funcţionari isteţi au câte un copiator în birou, deci e pericol de iradiere ş.a.m.d.)? În condiţiile în care preţurile de la raft sau din pieţe cresc, răspunsul e simplu: vor şi ei.
La Mioveni se va ajunge la o soluţie negociată. Vor lăsa unii, vor lăsa şi ceilalţi. Nici unii nu-şi permit să piardă prea mult, nici unii nu vor câştiga totul. Angajaţii de la Mioveni trebuie să ştie că au noroc: colegii lor de la Câmpulung fac de multă vreme altceva sau taie frunză la câini. La ei nu a venit un concern puternic, iar fabrica de autoturisme de teren a ajuns pe butuci. Patronii de la Dacia au şi ei de tras învăţăminte; n-au cum să ţină lefurile sub capac. Pot lua în calcul variantele „de fugă“ înspre Orient sau înspre Africa. Dar asta ar implica deranj mai mare decât nişte majorări salariale pe care oricum le vor face. Cât despre statul român, care vrea să fie tot mai puternic chiar şi într-o guvernare liberală, e încă prea bolnav de socialism. Iar măsurile socialiste sunt mere otrăvite.