Astăzi, 14 aprilie, se împlinesc 250 de ani de la dispariţia compozitorului german Georg Friedrich Händel.
Compozitorul german Georg Friedrich Händel, născut pe 23 februarie 1685, la Halle/Saale, s-a stins în urmă cu 250 de ani, pe 14 aprilie 1759, la Londra.
O viaţă în concordanţă cu specificul epocii – derulată între Halle, oraşul natal, Hamburg, oraşul în care a fost atras de Telemann, admirator şi bun prieten, Florenţa, apoi Roma (acolo Händel îl cunoaşte pe Arcangelo Corelli, episod esenţial pentru evoluţia sa), urmând Napoli, Veneţia, Hanovra şi în sfârşit, Anglia.
„Händel – 250”, la Radio România Muzical, înseamnă zece ore de muzică într-o săptămână comemorativă.
„A fost cel care în secolul său l-a depăşit pe Homer”
I s-au adus la finalul vieţii omagii de o anvergură barocă: „A fost cel care în secolul său l-a depăşit pe Homer”, scria William Cowper. Şi-a putut admira, de-altfel, cu doi ani înainte de apariţia oratoriului Messiah, propria statuie în grădinile Vauxhall. Un vizionar, înmormântat la Westminster, în colţul poeţilor. Poreclit „marele om” sau „ursul”.
Maniera sa de lucru era absolut impresionantă. Un singur exemplu: anul 1738. Händel dirijează premiera operei seria „Xerxes”, începe să lucreze la pastorală „Imeneo”, compune simultan una dintre uriaşele sale drame biblice „Saul” şi cea mai impresionantă frescă în ceea ce priveşte componenta corală – oratoriul „Israel în Egipt”. Toate acestea cu câteva luni înainte de a redacta cele 12 Concerti grossi op.6.
Italia nu l-a uitat pe Händel
A compus „12 concerti grossi” înscrise într-o tradiţie solidă, pe linia unui Arcangelo Corelli. Ne obligă să vorbim despre experienţa italiană – Händel învăţând « secretele » acestei arte timp de trei ani, din 1706. Atunci îl întâlneşte pe Arcangello Corelli, cel care avea să exercite o influenţă covârşitoare asupra contemporanilor săi prin cele şase opusuri de muzică instrumentală, suficiente pentru a transforma caracterul muzicii europene.
De la el, Händel învaţă cum să controleze o orchestră, preluând şi exigenţa lui Corelli cu privire la interpretare, de asemenea îl inspiră întregul arsenal componistic legat de tehnică, formă şi caracter. Se spune că Italia nu l-a uitat pe Händel. Nu a uitat acea confruntare dintre saxon şi omologul său Domenico Scarlatti, ce a avut loc în palatul Ottobroni. Dacă nu s-a stabilit o întâietate la clavecin, aceasta a fost evidentă la orgă, Scarlatti fiind primul care a recunoscut superioritatea colegului său.
Om de teatru
Händel a compus o cantitate uriaşă de muzică instrumentală, lucrări cărora el însuşi le-ar fi pierdut şirul. Ar fi rămas profesor poate dacă ar fi avut înclinaţie pedagogică, însă el s-a rezumat doar la câţiva elevi de viţă regală, doar în momentele dificile din punct de vedere financiar.
A fost prin vocaţie, om de teatru, după cum susţin toţi cei care îi cunosc creaţia, deprinzând necunoscutele acestei arte de la Agostino Steffani, Alessandro Scarlatti, Bononcini, Stradella. Händel preia de la aceşti maeştri forma melodiei, desenul general al ariilor, arhetipuri şi structuri.
2400 de arii diferite în operă
Un mare capitol - opera. Există 42 de lucrări, ce epuizează toate situaţiile posibile. Händel descoperă pentru fiecare subiect, pentru fiecare scenă muzica potrivită, cu această invenţie melodică inepuizabilă. Muzicologul Winton Dean clasifică nu mai puţin de 2400 de arii diferite în operele sale. Datorită acestei prodigioase activităţi în anii 1720, Londra devenea capitala operei, reunind cele mai bune voci europene ale timpului.
După „Rinaldo” şi „Amadigi”, opere prin care îşi consolidează faima, spectacole cu mari maşinării potrivit modei baroce, urmează o impresionantă serie de peste 35 de opere, marile tragedii montate la Academia Regală de Muzică din Londra– de la Radamisto al anului 1719 la Tolomeo, 9 ani mai târziu. În această serie intră şi „Ottone, re di Germania”, una dintre cele mai populare opere händeliene, cu 34 de spectacole în timpul vieţii sale, depăşită doar de „Rinaldo”. Entuziasmul londonezilor întrecea orice închipuire. „Oameni care nu puteau distinge o arie de alta, acum discutau zilnic despre stilurile diferite ale lui Händel, Bononcini (reprezentant al companiei rivale) sau Attilio”, scria John Gay.
Un portret Händel este greu de creionat, în afara imaginii lăsate posterităţii în tablourile sale: rubicondă, exprimând siguranţă şi acea conştiinţă a propriei valori. O variantă apare prin prisma comentariilor, nu puţine la număr, datorate atât contemporanilor săi (muzicieni, regi, rivali, scriitori), cât şi celor care i-au studiat muzica şi nu au lăsat de-a lungul timpului să i se şteargă memoria – Charles Burney, George Bernard Shaw (händelian prin excelenţă), Romain Rolland şi trecând în tabăra muzicienilor – Beethoven, Saint-Saëns, Wagner. Mozart s-a rezumat în a reorchestra pe gustul epocii sale câteva dintre lucrările importante, reţinând ceea ce era mai important pentru sine în propriile opere.
Era imprevizibil, impulsiv, capabil de violenţă însă adept al împăcărilor instantanee, cu un apetit colosal regăsit în statura sa de mari proporţii, cu un umor pe măsură, de o discreţie absolută la capitolul sentimental, spre deosebire de marea majoritate a artiştilor. Există un comentariu despre Händel semnat de regele George al III-lea al Angliei: „A fost întotdeauna onest, extrem de corect, dar ca toţi oamenii de raţiune, se adresa tuturor şi nu asculta pe nimeni. Dispreţuia toate sfaturile femeilor, cu excepţia celor pe care le-a iubit, dar iubirile sale erau de scurtă durată şi doar în cadrul profesiei. Ştia în egală măsură că fără armonia sufletelor, nici iubirea, nici creaţia nu aveau cum să existe”.
Maniere violente "Înfăţişarea generală a lui Händel era cumva greoaie şi acră; dar când zâmbea era ca şi când soarele apărea după un nor întunecat. Niciodată nu am mai întâlnit o asemenea inteligenţă sclipitoare, ascuţime de spirit şi umor", consemna Charles Burney cu ocazia unei alte comemorări a compozitorului din anul 1785.
I se spunea „fermecătoarea brută” – datorită manierelor violente, datorită modului în care se adresa mai ales artiştilor săi, dar şi rivalilor; însă capabil de acte de caritate - lui i se datorează apariţia primului "Fond pentru sprijinirea muzicienilor ", şi în zilele noastre continuând să existe sub titulatura "Societăţii Regale a Muzicienilor". Ne încântă şi imaginea unui Händel pasionat de pictură – se ştie că avea în colecţia sa două tablouri de Rembrandt.
Însă ceea ce primează şi explică acest caracter puternic este “nobilul spirit de independenţă”, adus în discuţie de primul său biograf John Mainwaring – Händel în lumea teatrului său, lumea pe care a creat-o şi pe care a avut forţa să o părăsească atunci când publicul Angliei nu a mai gustat opera italiană. Ce pretext mai bun pentru apariţia unui nou gen naţional – oratoriul englez!
„Muzica apelor” şi „Messiah" O personalitate care s-a adresat elitelor timpului său. Protejat al regilor, compunând muzică de ceremonial, precum „Muzica apelor” ce a însoţit suita princiară în timpul marilor serbări organizate de regele George I pe Tamisa, după model veneţian. Evocăm acest spectaculos eveniment londonez al anului 1717, chiar dacă nu se ştie cu exactitate dacă acum ascultăm aceeaşi partitură. Vă (re)amintim că sunt trei suitele ce marchează diversele momente ale ceremoniei, regele şi întreaga suită călătorind de la Londra la Chelsea şi înapoi, pe muzica lui Händel.
Sunt voci care afirmă că doar două lucrări – „Muzica apelor” şi „Messiah” i-ar fi asigurat lui Händel nemurirea.
Din fire, dictatorial
„Ottone, re di Germania” – Händel utilizează aici o orchestră modestă, însă această simplitate îi permite să se concentreze asupra melodiei. Amintim doar “Falsa imagine”, arie scrisă pentru celebra Cuzzoni. Căci în această operă, marea cântăreaţă italiană urma să fie prezentată publicului englez. Cu această ocazie este amintit şi un episod intrat în legendă – Francesca Cuzzoni refuzând să cânte această “Falsa imagine”, declanşa furia lui Händel şi o replică celebră: „Oh, doamnă, ştiu că sunteţi o veritabilă diavoliţă, dar veţi vedea că eu sunt însuşi Beelzebut, regele Diavolilor!" Apoi a luat-o de mijloc, jurând că la cel mai mic comentariu din partea ei ar fi aruncat-o pe fereastră.
Există nenumărate comentarii legate de tratamentul dictatorial la care Händel îşi supunea cântăreţii în timpul repetiţiilor. Însă raţionamentele sale întotdeauna se confirmau. Valabil şi în cazul acestei « Falsa imagine », devenită cea mai cunoscută arie a stagiunii anului 1723.
DESTIN
„Almira”, prima operă
Un subiect de o mare importanţă - Händel creatorul de operă. Este de fapt prima imagine care i se atribuie. După „Rinaldo” şi
Händel s-a născut la Halle în 1685, sub aceeaşi constelaţie ce i-a reunit şi pe Johann Sebastian Bach, şi pe Domenico Scarlatti, fericită triadă a barocului. A fost un copil fericit în casa tatălui său – Georg Händel, unul dintre cei mai reputaţi medici ai epocii, detestând însă muzica, drept pentru care fiul său era nevoit să-şi manifeste pasiunea pe ascuns. Însă este descoperit de ducele de Weissenfels.
Acesta îl cheamă pe bătrânul doctor acuzându-l că « va comite o crimă contra publicului şi a posterităţii, dacă va priva lumea de un asemenea geniu înnăscut ». Astfel încurajat şi susţinut, Händel îşi găseşte la Halle unul dintre cei mai buni profesori de muzică ai timpului – pe Friedrich Wilhelm Zachow. Scrie primele cantate şi semnează „Georg Friedrich Händel – făgăduit artelor liberale”. La 17 ani devine organist al Catedralei din Halle, tot atunci cunoscându-l pe Telemann - o întâlnire capitală, căci acesta i-a descris Hamburgul ca oraş al tuturor posibilităţilor. Astfel încât în 1703 Händel porneşte spre Hamburg, oraş de rang internaţional, aici funcţionând una dintre primele opere din Europa de Nord. Intră în orchestra acestei opere ca violonist.
La Hamburg, Händel scrie prima sa operă, « Almira ». Este deja bun prieten cu Johann Mattheson, personaj ce va marca istoria criticii muzicale. Cei doi îşi împărtăşesc cunoştinţele, trăiesc împreună experienţa Lübeck, ceea ce i se va întâmpla şi lui Bach. La Marienkirche din Lübeck, eminentul organist şi compozitor Dietrich Buxtehude îşi căuta un urmaş, obligat prin contract, potrivit obiceiului locului, s-o ia în căsătorie pe fiica maestrului. Se spune că după vizita lui Händel, Margreta Buxtehude a mai aşteptat încă doi ani până şi-a văzut visul cu ochii, un anume Johann Christian Schiefferdecker acceptând clauzele contractului.
De acelaşi Mattheson este legat şi un incident apărut în toate biografiile händeliene – anume duelul dintre cei doi. Se spune că providenţa ni l-a dăruit pe Händel a doua oară în momentul în care sabia lui Mattheson s-a rupt într-unul dintre butonii metalici ai vestei lui Händel – o viaţă salvată de un nasture ! Motivul duelului? Refuzul lui Händel de a ceda prietenului său locul la clavecin în timpul unui spectacol, loc ce i se cuvinea de fapt lui Mattheson în calitatea sa de compozitor şi dirijor al operei respective.
Reţinem şi lecţia Italiei, unde i se montează lui Händel cu mare succes două opere – Rodrigo în 1708 şi Agrippina în 1709 – aceasta din urmă la Veneţia, veritabilă încoronare a călătoriei absolut necesare pentru orice tânăr artist. Nu uităm în Italia regăsim leagănul formei, al terminologiei şi stilului baroc. În 1709 Händel avea 24 de ani şi trăia la Veneţia performanţa de a-şi vedea opera reprezentată 27 de seri la rând. Primul său biograf, John Mainwaring, povestea cum publicul, încântat de „puterea şi excelenţa muzicii”, striga în nenumărate rânduri: „Viva il caro sassone!” Călătoria italiană se apropie de sfâşit. Însă roadele ei îl vor însoţi pe muzician de-a lungul întregii sale vieţi. În cursul primăverii anului 1710, Händel îşi propunea o nouă destinaţie: Hanovra, urmată de Londra.
Intră în slujba Electorului de Hanovra – Georg Ludwig, rafinat şi abil om politic, bun cunoscător al muzicii, păstrându-i lui Händel o adâncă preţuire pe parcursul întregii sale vieţi. Vorbim despre viitorul rege George I al Angliei. Şi Händel pare atras de Anglia, căci acceptă noul său post în condiţiile în care i se acordă un concediu de un an pentru planificata vizită londoneză. Astfel încât în ianuarie 1712 este prezent la Londra la premiera operei sale « Rinaldo ». Succesul este atât de mare încât compozitorul se decide să se stabilească definitiv în Anglia.
A doua evadare din Hanovra, cu condiţia "ca întoarcerea să fie într-un răstimp rezonabil" a fost ultima verigă ce l-a despărţit de ţara care în final îl va adopta, ca un fel de « glorie naţională ». Iar Electorul Hanovrei îi va deveni rege.
Concertele pentru orgă şi orchestră - o combinaţie ce-i aparţine în exclusivitate. Orga primeşte acest rol solistic în faţa unei orchestre, pentru prima dată în istoria muzicii. Concertele sunt celebre şi pentru acele părţi ad libitum în care le este oferită soliştilor ocazia să improvizeze, în care de fapt Händel îşi oferea sie însuşi acest moment improvizatoric.
EMISIUNI
„Muzica apelor”, la Radio România Muzical Avem şansa de a redescoperi un întreg segment de opere, cantate, oratorii, concerte, sonate de Händel în aceste zece emisiuni, de la Radio România Muzical, realizate sub pretextul cifrei rotunde: 250 de ani de la moartea lui Händel.
« Händel în haine noi » este un alt subiect, pe care îl vom dezvolta în cele cinci emisiuni, printr-o serie de înregistrări primite prin Uniunea Europeană de Radio. Cu ocazia celor 250 de ani comemoraţi a fost propus Radiodifuziunilor membre şi colaboratorilor de peste ocean acest proiect – anume noi lucrări compuse pe o temă din « Muzica apelor ».
Vor intra în undă 10 creaţii contemporane semnate de autori din Belgia, Bulgaria, Canada, Estonia, Italia, Islanda, Ucraina. Consemnăm şi o prezenţă românească, a compozitorului Dan Dediu care a propus lucrarea « Rain music – Händel in Macondo », o comandă lansată special pentru acest proiect de Radio România Muzical (difuzată luni, 13 aprilie). Händel este readus în actualitate, Händel ne redevine o dată în plus familiar nouă tuturor, 5 zile la rând, numai la Radio România Muzical.