Gîndurile Prologului. Reflexul de cultură

Gîndurile Prologului. Reflexul de cultură

Intru în expoziția „Gînduri”, recent vernisată la Galeria Romană, Bd. Lascăr Catargiu, nr. 1, animat de o mare curiozitate. Întîi, pentru că aș vrea să aflu ce gînduri au membrii grupului Prolog la începutul unei etape noi pentru ei – etapa de după dispariția fizică a lui Paul Gherasim, căci spiritul lui va rămîne mereu prezent printre acești artiști.

Nu cred că cineva a avut vreo îndoială că, după ce artistul unanim recunoscut în grup ca spiritus rector s-a dus la Dumnezeu, grupul va continua să existe, să se manifeste ca atare în lumea artelor plastice. Cu scuze, eu tot așa le zic; nu mă împac cu termenul mai nou „arte vizuale”, așa că mă veți scuza că voi continua să vorbesc, poate desuet, despre arte plastice.

Prolog este un grup care a făcut istorie. Înainte de 1990, a fost unul dintre grupurile de artiști care au salvat fața artelor plastice românești la vreme de grea încercare, iar după 1990 a rămas admirabil prin faptul că, așa cum se spune întrun limbaj impropriu galeriilor de artă, nu a fugit după fentă. Fenta, în cazul nostru, este moda sau, mai precis, ce înțelegem noi, aici, la marginea săracă și întîrziată a Europei, că este moda.

Eu cred că Prolog a putut să rămînă un reper viu în pictura noastră pentru că membrii săi au venit laolaltă nu după un program estetic și nici după un stil anume. Altceva, mai presus de program și chiar mai presus de stil (deși, ce poate fi mai presus de stil într-o artă?), trebuie că i-a unit pe prologiști. Ce anume? Asta este a doua curiozitate a mea. O curiozitate recurentă, căci la fiecare expoziție Prolog privesc ce oferă simezele și mă afund în această aventură deopotrivă sufletească și intelectuală: ce-i aduce, de fapt, împreună pe acești oameni?

Ne puteți urmări și pe Google News

Artiștii Prolog, toți aflați acum la maturitate, și fiecare dintre ei avînd deja o operă solidă în spate, sînt extrem de diferiți, de fapt. Vedem asta și în această expoziție. Cît de diferiți sînt Horia Paștina și Mihai Sârbulescu! Și cît sînt, fiecare dintre ei, de altfel față de Christian Paraschiv sau de Constantin Flondor! Aș spune că numele acestui grup este varietatea și că avem un fenomen cultural extraordinar în fața noastră: personalități artistice atît de puternice, atît de bine conturate, acceptînd că apară împreună, ca grup. Oricare dintre ei este un mare solist – totuși, fiecare dintre ei are nevoie să revină în formație, din cînd în cînd. Poate unii mai des decît alții, dar nu intervalul de timp e aici decisiv, căci nevoia de a fi împreună a membrilor Prolog se poate decanta mai repede sau mai încet de la unul la celălalt, important este că această nevoie există.

Trebuie să mărturisesc că una dintre marile mele bucurii personale este să mă întîlnesc cu cîte unul sau doi membri ai Prologului și să vorbim despre ceilalți. Nu aveți idee cît de frumos și admirativ vorbesc unii despre alții. Cît de mult se respectă și cît de mult se prețuiesc! Am ceva experiență cu această lume artistică românească și afirm că afecțiunea pe care și-o poartă ei, unii altora, este un caz unic în cultura noastră actuală. Trăim o vreme în care artiștii din toate breslele sînt convinși că arta se face pe socoteală proprie, că e un drum al singurătății, că te definești prin diferență, că arta presupune să fii obsedat de tine însuți. Artiștii Prolog arată limpede că te poți foarte bine defini ca artist împreună cu prietenii tăi, odată cu ei. Această mare lecție pe care o dă Prolog culturii noastre de astăzi trece prin însemnătatea ei de granițele picturii – este o lecție despre natura umană, despre puterile și nevoile ei.

Prolog apare, de la prima vedere, ca o rețea de sentimente frumoase între artiști altfel clar diferiți ca manieră, ca limbaj, ca stil, ca opțiuni cromatice. Dar această rețea de sentimente frumoase este doar efectul și nu temeiul Prologului. Ceea ce mi se pare că-i unește și ceea ce mă îndreptățește să vorbesc aici despre Prolog ca despre o complexă experiență culturală în sensul cel mai larg al cuvîntului, este o anumită etică a vocației lor (adică o anume etică profesională) împletită cu o anumită vocație pentru etică. Etimologic, cuvîntul „prolog” induce o vagă și dulce dualitate ce devine, de fapt, o invitație la subtilitate. „Pro” înseamnă deopotrivă „înainte” și ”în favoarea”, iar „logos”, cum știm, înseamnă și ”principiu universal de ordonare a lumii”, dar și „vorbire”; unii spun că „logos” înseamnă nu orice vorbire, ci vorbire întemeietoare, vorbire ziditoare, vorbire care construiește, vorbire care generează ordine, inspirați fiind de știutul început al Evangheliei după Ioan. Inventat, din cîte știu, în teatrul antic, prologul era o punere în temă înainte de punerea în scenă. În chip obișnuit, prologul este o introducere la ceva. Cînd un grup de pictori, din generații diferite și deja conturați ca personalități artistice distincte, decid în toiul ceaușismului să se constituie într-un grup și să numească acest grup „Prolog”, avem o interesantă poveste din istoria artei. Cînd acest grup rezistă mai bine de 30 de ani și produce artă plastică (pictură și desen) consistentă încă mult timp după ce comunismul a căzut, avem deja un reper cultural. Și cînd vedem în timp cum grupul a lucrat/lucrează în membrii săi, făcîndui să vină pe drumuri diferite spre același adevăr, avem deja o lucrare împreună în cel mai înalt sens , ceea ce ne scoate din experiența estetică obișnuită și ne proiectează dincolo de senzorial, așadar dincolo de pictură.

Habar nu am unde au intenționat să ducă grupul lor cei cinci membrii fondatori (Paul Gherasim, Constantin Flondor, Horea Paștina, Cristian Paraschiv și Mihai Sârbulescu), cărora li s-au adăugat pe parcurs, în diferite momente, și Ion Grigorescu și Valentin Scărlătescu și Dan Mohanu și Matei Lăzărescu. Dar dacă l-au numit Prolog, probabil că au vrut să regăsească începuturile, firescul lor, echilibrul lor, logica frumuseții lor. Oricît am căutat, nu am reușit să stabilesc cine dintre cei cinci fondatori a avut ideea numelui Prolog. Am aflat cine a fost cel dintîi care a propus celorlalți să expună împreună (Christian Paraschiv) și am aflat cum a evoluat în timp componența grupului. Am aflat și despre spectaculosul dialog artistic al Prologului cu prietenii săi din trei generații deja, de la Afane Teodoreanu, trecînd prin Horia Bernea, Sorin Dumitrescu pînă la Ioana Bătrânu și alții. Dar cine a botezat grupul, încă nu știu. Și poate că nici nu e nevoie să știu. Oricine a fost, însă, a făcut-o sub rară inspirație.

Mulți artiști au impresia că Arta este totul și trăiesc într-un fel de extaz al acestei iluzii. Natura imită Arta – strigau unii la începutul veacului trecut, încîntați de șocul vorbei. Băteau cîmpii, dar ceva ceva era adevărat: una este să privești ceva și alta este să vezi ceva. Privirea contabilizează și remarcă, fiind fidelă și ușor de mulțumit; vederea crează, adaugă sau scade, împlinește, caută, fiind mereu iscoditoare. Privirea e o plăcere molcomă, vederea este o aventură trepidantă. Pictorii, în general, văd. Ei nu privesc. Întreaga pictură este, de fapt, o școală a vederii. Noi, ceilalți, privim și iubim pictura pentru că ne provoacă să facem și noi, precum pictorii, saltul de la privire la vedere. Dar, de aici pînă la a spune că Natura imită Arta (produs al vederii), e cam mult. Ceva, ca o cumințenie, trebuie să potolească puțin îndrăzneala.

Artiștii Prologului au darul (clar)viziunii. Deschiderea lor instinctivă spre înțelepciune, însă, temperează și dă acuitate metafizică vederii lor. Ei înțeleg bine umbrele adevărate din spatele obiectelor concrete, mincinoase. De aceea, poate, s-au întors la începuturi, sau chiar mai devreme de începuturi, numindu-se Prolog. Ei au intuiția felului în care arată logosul înainte de a fi degradat prin trăire socială și au candoarea de ne arăta că urmele acelui logos există printre noi, ca de pildă într-o floare de măr, pe coama molcomă a unui deal, într-un semn din alfabetul vechilor greci, într-o cruce sau într-o grădină plină de prieteni. Faptul că primul lor gest colectiv (expoziția „Flori de măr”) a fost o întoarcere la natură pentru a regăsi Natura nu se explică doar prin aceea că membrii Grupului și prietenii lor adorau să picteze împreună în natură. Ci se explică printr-un curajos lansaj à rebours în condițiile în care întreaga societate mărșaluia, orbește, înainte.

Aici se impune o precizare, pentru că, în ani, s-au spus multe răutăți despre membrii Grupului. Mai ales a doua și a treia lor expoziție de la finele anilor 80, au stîrnit exclamații și iritări. După 1990, nu mai e nevoie să amintesc, au început anii scandalului generalizat și perpetuu. S-au spus despre ei multe gogomănii, cum ziceam, de la aberația că se copiază unii pe alții pînă la inepția că sînt etern reacționari – „și în comunism, și în consumism”. S-a spus că practică o stilistică „cuminte” (de parcă marile adevăruri se țipă!) și, păcat greu în lumea de azi, că sînt „naționaliști-ortodocși”. Doar că sugestia de fundamentalism atașată mereu de eticheta „naționalist-ortodox” este scandalos de nepotrivită pentru Prolog. Ei nu sînt în căutarea vreunei purități pierdute, ci în recuperarea unui firesc. Dan Mohanu spunea odată că Prolog e un fel de casă regăsită a unei umanități simple și curate.

De fapt, aceasta este confuzia care domină în general pe cei ce reproșează Prologului „tradiționalismul”. Există, fără îndoială, în lumea asta porniri fundamentaliste care vor puritatea – de ele, oricum s-ar exprima, în politică, religie ori artă, trebuie să ne temem. Să purifici, nu este o recuperare, ci o operațiune programatică. Pe drept cuvînt, odioasă. La fel de odioasă pe cît este acțiunea inversă, a poluării și infestării programatice. Dar să recuperezi un firesc degradat, să restaurezi o liniște prețioasă spartă de o modernitate isterică, să regăsești o stare în care lumea era mai bine așezată și mai puțin periclitată decît este astăzi, ori să găsești colțuri ale lumii de azi în care logosul mai palpită proaspăt, vizibil și roditor, este un efort al sensibilității, un drum mai ales interior, greu de împărtășit cu alții și, de aceea, neideologizabil. Artiștii Prolog – deveniți de mult timp Maeștrii Prolog - sînt foarte avansați pe acest drum, și mă rog lui Dumnezeu să le dea sănătate, ani mulți și putere.

Cînd Emil mi-a spus că a provocat pe acești maeștri la o expoziție sub titlul „Gînduri”, am devenit foarte curios și nerăbdător, cum ziceam. Intru în expoziție, și prima lucrare pe care o văd este un portret în plan întreg al bunicului lui Paul Gherasim, realizat de Ion Grigorescu. Îmi spun, imediat, că Prolog își recunoaște și își onorează, astfel, gena. Nu este, aici, doar un omagiu adus temei țăranului – una dintre temele mari ale lui Paul Gherasim –, ci este asumarea unei identități de grup adînci. Din nou, acest portret este o declarație etică. Dar nu este deloc o opțiune printre altele sau un program de schimbat fața lumii. Este etica firească, zidită în om odată cu chipul lui Dumnezeu. Altfel, Prolog este un grup de artiști rafinați, cultivați, sofisticați, care își cunosc bine meseria, care își cultivă harnic vocația, dar care își afirmă fără dubiu gena; o genă curată, care vine de departe, și aduce cu ea un bagaj de frumusețe și de tristețe, de înțelepciune și de tărie.

Dau, apoi, în această expoziție de geometrii! Gîndurile nu sînt altceva decît linii, unghiuri, figuri. Matematica este limba în care Dumnezeu s-a exprimat creînd lumea, zicea Galilei. Și din întreaga matematică, adaug eu, geometria este cea mai omenească, pentru că în geometrie vezi gîndul și geometria îți îndrumă ochiul spre înțelegere. Geometria nu e ca un ghid pentru nevăzători, ci e un tămăduitor pentru aceștia. Geometria vindecă, iar eu citesc multă grijă pentru lumea noastră în lucrările acestei expoziții. Și mai văd în această expoziție cum cîte un artist interoghează materia sau cum tatonează orizontul. Și cum descoperă, fericit, că materia răspunde chemării sufletului, cum culoarea salvează brutalitatea materialului și că orizontul nu-i o linie iluzorie, ci e palpabil, real, suficient de real să îți poți sprijini pe el puncte de fugă.

Ce gînduri avem noi aici, pe pereți, Emil? Avem gînduri ferme, din specia credinței, avem gînduri fantomatice, aburoase, din materia visului – acea materie din care un personaj Shakespearian spunea că e făcută viața însăși...

Lăsați-vă, doamnelor și domnilor, gîndurile să răspundă acestor lucrări și să se insereze printre gîndurile artiștilor din această expoziție, căci gîndurile lor ies în evidență doar dacă sînt chemate de gîndurile noastre. Și așa, aflăm...