Cred că a devenit un obicei al artiştilor tot mai des întâlnit, acela de a cânta pentru un scop caritabil, pentru o cauză nobilă.
Deşi sunt cazuri când vedetele fac asemenea gesturi şi fără să aştepte ceva în schimb. Au făcut-o alţii mai demult, au fost alde Bruce Springsteen sau U2, ori Tracy Chapman sau chiar Michael Jackson... Au strâns bani pentru diverse cauze, de la victimele cutremurelor şi inundaţiilor, până la copiii bolnavi de cancer şi victimele abuzurilor sexuale.
A rămas celebră manifestarea „Live Aid”, organizată pe 13 iulie 1985, simultan pe Wembley şi pe JFK Stadium, de către Bob Geldof şi Midge Ure. Dacă la cei aproape 100.000 de oameni care au asistat la concertul pentru poporul etiopian se adaugă şi cei din Australia şi din Germania, se ajunge la o cifră impresionantă, greu de egalat. Cu acea ocazie sau strâns aproape 284 de milioane de dolari, iar concertele au adunat aproape o jumătate de miliard de telespectatori, fiind difuzate în 60 de ţări.
Acum... revenind la oile noastre, nu pot să nu mă uit la firava mobilizare a românilor. Da, suntem într-o ţară cu oameni săraci, care dau din puţinul lor celor care au nevoie. Da, ne-am pierdut solidaritatea odată cu mineriadele sau cu evenimentele decembriste. Poate că atunci a fost ultima zvâcnire a românilor care s-au unit. Acum însă, orice demers caritabil, orice act de binefacere este privit cu suspiciune, iar artiştii care încearcă un asemenea gest sunt apostrofaţi ca fiind farisei, ahtiaţi după publicitate.
M-am bucurat să văd un concert Proconsul cu bani oferiţi din încasările obţinute pe bilete în scop caritabil. Mam bucurat să-i văd pe Mărgineanu şi Sistem, pe Alexandra Ungureanu, Zero, Ada Milea sau Taxi şi Viţa de Vie cântând pentru oameni care au nevoie de ajutor. Sprijinul lor necondiţionat, în momente în care povara grea a unei boli poate să frângă o viaţă nevinovată a unui copil, gestul lor de solidaritate ar trebui văzut ca un lucru NORMAL. Din păcate, într-o lume anormală. Orice tentativă de campanie umanitară este privită mai întâi ca o „spălare de bani”, apoi ca un eveniment cu un scop nobil.
Oare câţi dintre cei pregătiţi să arunce cu pietre au făcut în ultima vreme o faptă bună? Câţi dintre cei care mârâie pe la colţuri sau pe forumuri îşi mai amintesc când au întins mâna către un om, fără să aştepte ceva în schimb? Ultima dorinţă a lui Mile Cărpenişan a fost ca fiecare dintre noi să facă timp de o săptămână fapte bune. E vorba despre un pariu cu noi înşine, în care facem un efort de voinţă şi lăsăm răutăţile măcar pentru câteva zile.
Iar dacă la sfârşitul săptămânii care urmează aveţi în tolbă fapte bune, postaţi-le pe blogul „Agenţiei de-mplinit dorinţe” (o găsiţi cu google) şi arătaţi că, dincolo de orice, sunteţi OAMENI. Câţi dintre voi îşi mai amintesc bucuria simţită după un gest de ajutor?
Tuturor - Un Paşte Fericit!