Editura Evenimentul si Capital

Ziua în care la Radio București s-a auzit zgomotul cuielor bătute în sicriul lui Gheorghiu-Dej

Înmormântarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
Autor: | | 14 Comentarii | 11335 Vizualizari

Până către anul 1960, în comunism au supraviețuit micii negustori care făceau farmecul Bucureștiului. O evocare de Dan Ciachir.

Întrucât toată viaţa am fost liber-profesionist, mi se pare semnificativă şi chiar premonitorie întrebarea pusă părinţilor mei la vârsta de cinci ani: „Boris e particular sau lucrează la stat?...”.

Boris era un cizmar bulgar care îşi avea strâmta şi sără­căcioasa prăvălie la câteva case de intrarea în curtea locuinţei noastre din Calea Rahovei 381. Lucra aşezat pe un trepied, încins cu un şorţ lung de piele, în timp ce într-o cutie de conserve pusă pe reşou sfârâia o soluţie de lipit greu mirositoare. Alături de acest atelier era prăvălia unui ceasornicar, Alterovici, care a lichidat-o în 1958 sau ’59 şi a plecat în „Palestina”, cum continua lumea să-i spună pe atunci Israelului. Particulari mai erau, în apropiere, un tapiţer, doi frizeri, croitorul din curte, un bodegar şi, negustor adevărat, Prisăceanu. În vremea aceea îşi trăiau amurgul comer­cianţii şi meseriaşii neangajaţi la stat. În curând avea să le vină şi sfârşitul. Şi nu numai lor. La Piaţa Rahova îşi avea cabinetul particular un stomatolog de 50 de ani, stenic, radios, elegant îmbrăcat, care iubea copiii – doctorul Cogan. El mi-a îndreptat, cu o reţea de elastice foarte simplă, noii dinţi care îmi creşteau alandala şi mă dureau. Mă duceam cu bucurie la doctorul Cogan pentru că îi plăcea „să discute” cu mine. A fost pentru prima şi ultima oară în viaţă când am rămas cu o amintire frumoasă de la un dentist, ba chiar am regretat sfârşitul tratamentului.

Lângă cabinetul său întorcea tramvaiul 7, se găsea o băcănie etatizată devenită „Alimentara”, iar din dreptul ei şi până sub ferestrele unor blocuri de două etaje construite în 1950 pentru angajaţii Poştei se întindea piaţa care duminica semăna cu un târg de provincie sau cu un iarmaroc. Erau multe căruţe; scoşi din hamuri, caii mâncau fân din desagi împletiţi. Portul ţăranilor, cu biciuşca lângă ei, era jumătate rural, jumătate orăşenesc: purtau căciuli, erau încălţaţi cu opinci şi aveau la cingătoare, pentru banii încasaţi, chimire de lână sau de piele. Unele femei purtau salbe la gât. Se auzeau purcei guiţând şi păsări, aduse în cuşti, cotcodăcind. Grămezi de legume viu colorate se înălţau pe tarabe, pe pavajul incert de piatră cubică sau de-a dreptul pe pământ. La două staţii depărtare, în capătul unei străduţe dispărute, aflate în spatele actualului liceu „Dimitrie Bolintineanu”, construit în 1959, începea câmpul şi exista o grădină de zarzavat care păstra numele proprie­tarului, Munteniu. De acolo am cules frunze pentru ierbarul pe care ni-l ceruse învăţătoarea. Dincolo de straturile de varză, pătlăgele şi de aracii cu fasole, începeau rândurile de porumb prin care am văzut trecând miliţieni călare… La nici trei kilometri de Piaţa Unirii, care pe atunci se numea Piaţa Naţiunii, trecea trenul de Giurgiu. Pornit din dispăruta gară Dealul Spirei, trenul traversa Calea Rahovei în timp ce tramvaie, camioane, maşini mici, căruţe cu coviltir aşteptau de o parte şi de alta a barierei coborâte. Locul se numea La şină. De acolo până la piaţa care îi poartă numele şi dincolo de ea, Rahova era un amalgam edilitar: prăvălii cu obloane grele de metal, case coşcovite, îngălbenite de vreme, unele din paiantă, înecate în vegetaţia curţilor pline de flori, împrejmuite de uluci grele sau de garduri spoite cu var, alternau cu imobile trainice, îngrijite, cu vile – una, „veneţiană”, mai există şi azi –, cu blocuri interbelice de două etaje dotate cu înlesnirile şi confortul epocii, cu ateliere, garaje cu rampă şi pompă de benzină. În inima cartierului existau străduţe strâmte şi strâmbe, nepavate, neilu­minate electric pe care găgăiau gâştele, intrări, fundături, ocoluri, felii de maidan năpădite de nalbă, troscot şi brusturi. Dincolo de târgul de porci şi de capătul prelungit al tramvaiului 2 începeau satele înşirate pe Şoseaua Alexandriei: Bragadiru, Cornetu, Buda, unde vara oamenii se duceau să se scalde în Argeş, aninând în crengile sălciilor de pe mal îmbrăcămintea şi primele aparate de radio cu tranzistori „Electronica”.

În curtea în care locuiam, chiar sub fereastra noastră, creşteau un cais şi un vişin care se umpleau de flori primăvara, iar fâşia de trotuar cu piatră cubică „mozaic” alterna cu o potecă de pământ bătătorit, cimentul cu trandafirii de Bordeaux, oţetarii de lângă ulucile de lemn cu zorelele căţărate pe spalierele îngrijite de un colonel pensionar care a adus, în 1957, primul televizor în ograda aceea citadină: era un Temp 1 sovietic, cântărea 50 de kilograme şi avea ecranul cât o carte poştală. Colonelul şi pro­prietarii noştri – înrudiţi de aproape – stăteau în două corpuri de clădire tip Bahaus ridicate în anii ’30, dotate cu tablou electric automat, băi cu robinetele nichelate şi căzi mari aşezate pe picioare de metal. Dincolo de micul trotuar care împrejmuia aceste case, la câţiva metri de cais şi de vişin, era un rând de căsuţe de paiantă unde şedeau câţiva chiriaşi vârstnici care foloseau o privată de lemn şi o cişmea îmbrăcată iarna în paie ca să nu îngheţe. Una dintre aceste două familii – un croitor, soţia şi soacra – întrebuinţa pentru iluminat lămpi cu gaz. Alături de magazia de lemne era o bucătărie din care vara se revărsa un miros de mâncare proaspătă înviorată cu leuştean, gătită pe o lampă grea cu petrol, aragazele fiind pe atunci rare. Între cele două corpuri de clădire cu pereţii dinspre nord acoperiţi de viţă sălbatică vineţie mai era o căsuţă cu marchiză, adică un antreu cu geamurile brizbrizate şi colorate constituit pe un schelet de metal, care servea de anticameră sau debara. Căsuţa aceasta acoperită cu tablă avea două odăi despărţite printr-un hol. În cea din dreapta stătea mama colonelului, nona­ge­nară născută în ultimul an al domniei lui Alexandru Ioan Cuza, o femeie blândă care nu se mai putea ridica din pat, bucuroasă întotdeauna de câteva înghiţituri de vin dulce. În cealaltă odaie locuia cu părinţii o fată cu trei ani mai mare ca mine, care mi-a arătat nişte monede pe care am silabisit: „Mihai, Regele Româ­nilor”. Păreau ieşite din lumea basmelor cu regi şi împăraţi, deşi nu trecuseră decât 15 ani de la turnarea lor!

Trimis cu un leu în mână la frizerul din apropiere, aşteptam pe o bancă să mă aşez în scaunul de piele desfundat. În prăvălie se mai găseau doi oameni în vârstă, unul invalid de un picior, care nu aveau ce face şi veniseră la taclale. Invalidul a început o poveste cu „Era prin 1910” de care mi-am amintit peste două decenii, deoarece 1910 este anul în care se petrece acţiunea romanului Craii de Curtea-Veche. Iar în Sub pecetea tainei este descrisă o pereche de case-vagon având în prelungirea lor două curţi înguste, devenite prin căsătorie proprietatea unuia dintre personaje, Gogu Nicolau. La câteva zeci de metri de curtea noastră se aflau două clădiri gemene, cu o curte delimitată spre interiorul cartierului de un gard cu uluci. Lângă ele zăcea epava unei trăsuri cu felinar şi coş în care mă urcam atunci când mergeam să mă joc cu copiii familiei Slabacu. Casa în care stăteau ei avea odăi înalte cu chenare de stuc pe plafon şi sobe de teracotă înalte de peste doi metri.

Îmi plăcea să fiu dus la o altă frizerie particulară, aflată mai departe, largă, aerisită, cu oglinzi mari, două sau trei fotolii şi o firmă frumoasă pe care scria La Ionel. Soţia frizerului, care îl ajuta – era un fel de asistentă –, purta şi ea halat alb. Era inimoasă şi vorbă­reaţă. Am auzit-o povestind o întâmplare semnificativă pen­tru România acelor ani. După atâtea filme ruseşti, rula şi unul englezesc la Bucureşti: Lady Hamilton. Lumea se aşeza la coadă în faţa casieriei cinematografului de la ora 10 seara pentru a putea cumpăra două bilete în dimineaţa următoare; nu se vindeau mai multe unei persoane. O doamnă între două vârste spunea că lua biletele pentru o nepoată care tocmai se căsătorise şi pentru soţul ei. Era cadoul său de nuntă. În aceeaşi frizerie am auzit un zvon propagat în Bucureştiul de la sfârşitul anilor ’50. Doi medici din Vălenii de Munte descoperiseră leacul cancerului. Dăduseră să bea moare dintr-un borcan cu murături în care nimerise o viperă câtor­va pacienţi condamnaţi de maladia lor şi aceştia se vindecaseră în mod miraculos. Apoi pregătiseră un ser din lichidul acela, iar panaceul lor fusese asumat de lumea ştiinţifică. Ionel repro­du­cea definiţia dată de un actor şampaniei: „Băutură pe care poporul o consumă prin reprezentanţii săi aleşi în mod democratic…”.

Vioaie, amabilă era şi stăpâna unei mici cofetării unde eram dus să mănânc amandine cu o glazură afânată, care costau un leu şi 50 de bani. Deşi în declin, priviţi cu ostilitate de Stăpânirea care le plănuia dispariţia totală – aceasta s-a produs în 1960 –, negustorii, meseriaşii particulari de atunci erau serviabili, politicoşi, comunicativi şi plini de voie bună. Cu ei, cu proprietarii casei din Calea Rahovei şi cu vecinii urcă din trecut muzica unei epoci în care viaţa, în pofida vremurilor nesigure şi dure, avea un alt tempo, lipsit de agresivitate sau mârlănie. Era ritmul unui târg sau al unui oraş patriarhal pe care nu-l pot separa de vegetaţia abundentă şi de mirosul de liliac ce copleşea primăvara cartierul. Unele case aveau bănci la poartă. Vara, spre sfârşitul zilei, se aşezau acolo la taclale bărbaţi şi femei – oameni trecuţi de prima tinereţe; alţii veneau cu scaunele lor din vecini. Discutau, fumau, ronţăiau semin­ţe cumpărate cu 25 de bani cornetul. Seara, când se răreau tramvaiele, se lăsa uneori o tăcere rurală întreruptă de tropot de copite. În anii 1958-’59, prin Calea Rahovei treceau multe căruţe, iar o mare parte a aprovizionării se făcea cu camioane trase de cai. Acestea erau mai repezi şi mai silenţioase decât căruţele, întrucât în loc de roţi din lemn aveau pneuri umplute cu aer. Camionul cu cai era folosit la mutat, la transportul unei mobile noi sau la aducerea acasă de la depozitele Chirigiu ori Filaret, la începutul toamnei, a tranşelor de lemne şi de cărbuni pentru încălzit şi gătit. Atelajele erau ţinute în curţile întortocheate şi largi din inima cartierului în care mai existau potcovari cu nicovală şi baroase de fier, ca şi pre­cu­peţi de ovăz şi de fân. Tot cu camionul cu cai erau duse şi aduse de la umplut lăzile de sifoane ale bodegilor şi micilor restaurante particulare, unde, îndărătul tejghelei acoperite cu zinc, stătea vainburşul – omologul barmanului de astăzi –, încins cu şorţ de cauciuc lung până în pământ, încheiat la spate cu şireturi de piele. Rădea cu o lopăţică de lemn spuma halbelor şi a ţapilor de bere trasă din butoi cu furtunul şi măsura secărica servită clienţilor – o băutură tare, ieftină şi foarte populară, dispărută de câteva decenii, ca şi alte băuturi ale acelor vremuri.

Dacă aveau şi grădină, unele dintre aceste localuri încropeau toamna o mustărie împrejmuită cu stuf, unde se mânca pastramă la grătar şi se bea tulburel. Toamna era anotimpul care sporea aerul patriarhal al Rahovei. În octombrie, în curţi, dar şi pe străzi, se ardeau gunoaie, crengi, frunze uscate al căror fum se înălţa lent şi leneş spre cer. Cu o lună înainte, în septembrie, se aduceau de la piaţă legumele de pus la murat în borcane înalte de-un metru, legate la gură cu celofan, păstrate în magazia de lemne, în antreu, pe verandă sau în marchiza parfumată de mirosul gutuilor. Bulio­nul era fiert în curte, la foc de lemne, în oale încăpătoare aşeza­te pe pirostrii. Mâncarea era gătită minuţios, cu grijă şi cu plăcere. Femei­le aveau reţete pentru musacale, ostropeluri, tocane, plachii de peşte, iahnii de fasole. Dulceaţa şi şerbetul erau preparate în casă, ca şi vişinata ori micile cantităţi de lichior.

Casa în care stăteam avea o pivniţă acoperită cu chepeng de metal, căptuşită cu cărămizi, iluminată electric, în care proprietarii ţineau murăturile, bulionul, funiile de ceapă şi de usturoi. Pe poliţe de lemn se înşirau în ordine sticle cu gâtul larg în care se păstrau mărar, leuştean, pătrunjel, borcănele cu piper, chimen, tarhon, foi de dafin, borcane cu vinete tăiate felii conservate în untdelemn... Ordinea şi curăţenia domneau şi în locuinţa proprietarilor noştri, în dormitorul cu mobilă de nuc, cu perdele şi draperii grele la ferestre, care adânceau liniştea din încăperea cu o fotografie matrimonială atârnată deasupra patului încadrat de tăblii, acoperit cu o cuvertură pufoasă.

Domnul Dumitrescu – „Fane” pentru consoartă – avea peste 60 de ani. Fusese comisar de poliţie, la Circulaţie, iar în 1956 i se tăiase pensia. Se angajase normator pe un şantier din apropiere. Era un bărbat înalt, suplu, chiar zvelt, în pofida vârstei, politicos, mereu cu bună dispoziţie şi deosebit de tandru cu nevastă-sa, Dida; diminutiv de la Didina. Aceasta era cu câţiva ani mai tânără decât el, umbla îngrijit îmbrăcată şi la fel de îngrijite îi erau felul de a se purta şi limbajul. Deşi nu aveau copii, proprietarii noştri con­sti­tuiau un menaj – cum i se zicea pe atunci căsniciei – fericit. „În 35 de ani nu am auzit de la Fane o vorbă urâtă”, îi mărturisise mamei mele doamna Dumitrescu. Deşi detesta regimul, întocmai ca soţul ei, nu discuta „politică”, dar îi plăcea să strecoare câte-o aluzie sau ironie: „Cică în ’53, Patriarhul a felicitat conducerea Statului pentru felul în care a organizat «Postul festivalului»“.

În vara anului 1953 se desfăşurase la Bucureşti Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor. Au venit atunci în România numeroşi străini, îndeosebi oameni de stânga din partidele comuniste occidentale; alţii au sosit din Asia şi din America Latină. Aveau prilejul să vadă cum se trăieşte într-o ţară cu „democraţie populară”. Pentru ca Bucureştiul să pară un oraş bine aprovizionat, chiar îmbelşugat, Ocârmuirea făcuse vreme de câteva luni stocuri de alimente şi băuturi, astfel încât nu se mai găsea aproape nimic în magazine şi în restaurante. Sfârşitul „postului” a coincis cu începutul festivalului.

ULTIMA ORA! Iubita lui Liviu Dragnea, spitalizata! In ce stare se afla Irina si cati bani cheltuie seful PSD

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Cultură

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI
Tema zilei
23:12 Ce spune Poliția Română despre dosarul anti-Kovesi 22:31 Scrisoarea de RECOMANDARE a Laurei Codruţa Kovesi trimisă Parlamentului European 18:27 Stare de ALERTĂ în Rusia. O clădire a Universității Sankt Petersburg s-a PRĂBUȘIT și mai multe persoane sunt PRINSE sub dărâmături. Breaking News 16:22 Turcescu: „Kovesi ar putea candida la prezidențiale" 11:20 BREAKING NEWS. TOADER, lovitură DECISIVĂ pentru KOVESI. Fosta șefă a DNA nu se aștepta la AȘA CEVA! 23:33 Lazăr RĂSPUNDE acuzațiilor. INTERVENȚIE de ULTIMA ORĂ a procurorului general. ACUZAȚIILE „sunt neavenite și urmăresc destabilizarea Ministerului” 23:30 BREAKING NEWS! SEBASTIAN GHIȚĂ: ESTE INIMAGINABIL ce lucru o FACE SĂ MINTĂ 23:25 Kovesi ÎL TRAGE ÎN GROAPĂ pe Augustin Lazăr. Există un mic detaliu care îl poate distruge pe Procurorul General. News alert în Justiţie 23:20 UPDATE. AMENINŢARE CU BOMBĂ la România TV! Geniştii în alertă! Ion Cristoiu se află în clădirea televiziunii. Breaking news în media 23:11 DEZASTRU pentru Kovesi. ACUZAȚIILE oficiale ale SIIJ. Fosta șefă a DNA ar fi luat sute de mii de lei 22:43 Un MARTOR-CHEIE a făcut DECLARAȚII explozive. Noi informații despre Kovesi și ZBORUL în Jakarta 20:50 UPDATE. A fost RESPINSĂ CEREREA LAUREI KOVESI! ADINA FLOREA, în continuare procurorul de caz 17:30 OPERAŢIUNEA STRICT SECRET, Kovesi şi dosarul în care e suspectă. Fostul şef al Poliţiei Române lansează MAREA BOMBĂ: „Totul s-a organizat la nivel de minister” Breaking news 13:43 Avocatul Piperea, despre CITAREA Kovesi: „E un concurs de infracțiuni care ar putea determina o pedeapsă chiar de 10 ani. Este un cumul de acuzații grave." 12:27 News ALERT! PONTA, la ieșirea din sediul PARCHETULUI GENERAL. PROCURORII nu i-au ARĂTAT ce CONȚINE DOSARUL 12:24 Dan Andronic, despre AUDIEREA lui KOVESI: „Nu are cum să evite cerea PARCHETULUI”. News alert 22:57 BĂTĂLIA TITANILOR: Kovesi și Ponta FAȚĂ ÎN FAȚĂ! Via lui Ghiță o va TORPILA pe Kovesi 21:17 Ghiță și MOMENTUL ADEVĂRULUI despre Kovesi: „Ea a încercat să îmi închidă gura pentru că știam ce a făcut în tinerețe” 20:35 Ponta aruncă bomba: TRECUTUL Laurei Kovesi ESTE ALTUL DECÂT CEL ŞTIUT. Ce s-a întâmplat, de fapt, la vizita din vie? Breaking news 18:21 Ion Cristoiu devoalează anomalia din comportamentul Laurei Codruţa Kovesi: „Pentru prima dată, ea pune mâna pe telefon”