Robert Wilson a apărut pe scena europeană ca un meteorit.
Un meteorit sau mai degrabă un OVNI - obiect neidentificat - care, la începutul anilor ’70, a produs un şoc devastator graţie celebrului său spectacol, „Privirea surdului“. Prezentat mai întâi la Nancy şi apoi la Paris, el a tulburat lumea teatrală, şi Louis Aragon a scris un răsunător text: „Cel mai frumos teatru din lume“.
Dincolo de elogiile şi uimirea produsă, ceea ce a surprins a fost asimilarea explicită de către Aragon a spectacolului lui Robert Wilson cu „teatrul suprarealist“ pentru prima oară împlinit. Wilson a descoperit în teatrul modern prezenţa timpului, prezenţa fizică, concretă, teatral perceptibilă. Nu spusă prin cuvinte, ci scenic realizată şi astfel, spectatorul, experienţa timpului o face. Teatrul lui Wilson, el însuşi o afirmă, a convertit imensitatea spaţiului texan de unde vine în dilatare a timpului ce se scurge continuu, urmând o linie neîntreruptă.
Dar el nu e compozitor ca John Cage, ci plastician şi om de teatru: el a reuşit să înscrie timpul în spaţiu. Toate celelalte spectacole mitologice ale lui Wilson de la „Einstein on the beach“ la „Letter for Queen Victoria“ până la „Civils War“ confirmă această intuiţie iniţială. Imaginile, de o frumuseţe mereu stranie, servesc de suport timpului. A timpului ce se scurge fără a se supune ritmurilor precipitate cotidian acceptate, căci Wilson ne invită să trăim experienţa reală a timpului.
Wilson mă face să mă gândesc la proiectele din caietele lui Da Vinci pe care, secole mai târziu, mari inventatori le-au pus în practică. Asemenea lor, el e cel care a descoperit şi oferit un răspuns concret utopiilor teatrale. El a transformat visele în realitate. Şi noi am fost martorii uimiţi ai acestei reuşite unice, fără egal. Opera lui Robert Wilson, dincolo de aceasta, se impune prin originalitatea sa unică. El a inventat o gramatică a corpului, o construcţie a spaţiului, o dezvoltare a timpului şi o desfăşurare a spectacolului ce, împreună, constituie semnătura identificabilă a universului său.
El a refuzat constant emoţia superficială care nu e exclusă, ci considerată ca vulcanul secret, invizibil, ce animă forma perfectă şi imperturbabilă a gesturilor. Wilson vrea să dea o astfel de lecţie de pudoare la ora destăinuirilor planetare. El nu e un interpret, ci un artist vizual care şi-a depus amprenta pe scena lumii.
Opera lui Wilson este enormă. El nu se reclamă de la celebrul slogan „small is beautiful“, ci dimpotrivă, el vede mare şi simte imens. Aceasta îl defineşte pe el, artistul care a spart cadrele temporale normative pentru a lăsa publicul să plonjeze în adevărate voiaje în timp, zile şi nopţi. E o operă a unui mare descoperitor, dar e şi o operă ce traduce, pentru a parafraza o frază care-i e dragă, „graful inimii sale“. (Selecţii din Laudatio rostit de George Banu la decernarea titlului doctor honoris causa regizorului Robert Wilson de către UNATC)