Gabriel Miron, fotoreporterul. Omul care intră pe fereastră atunci când alții pășesc pe ușă

Gabriel Miron, fotoreporterul. Omul care intră pe fereastră atunci când alții pășesc pe ușă

Astăzi, când toată lumea face poze nonstop cu telefonul mobil, la orice vrei și ce nu vrei, o incursiune în timpuri nu tocmai vechi, dar parcă din altă lume, cea a fotoreporterilor profesioniști, este o experiență interesantă. Mai ales dacă cel care îți povestește este un om care și-a dedicat toată viața fotoreportajului.

Și-a ales una dintre cele mai frumoase meserii din lume. A bătut țara în lung și-n lat, din văgăunile cele mai ascunse până în cârciumile de lux unde se fandoseau potentații diferitelor epoci. A intrat, dezinvolt atât în țigănie, cât și în budoarele celor mai frumoase femei. A călcat în găinațul aviarei, a respirat prin râtul porcinei, dar a și pășit pe covorul roșu destinat VIP-urilor efemere. Uneori, a fost discret, alteori, tupeist până la cap. Pentru el importantă a fost și a rămas doar imaginea. Uneori, doar una, dar cea care trebuie și dă valoare unui text adeseori benign. Cu toții îl știm de la televizor. Dar nu pentru că ar fi o vedetă TV, ci pentru că, asemenea altora ca el, se vedea în cadrele jurnalelor de știri cu degetul apăsat pe declanșatorul aparatului său de fotografiat. Ajuns la vârsta senectuții, Gabriel Miron, fotoreporterul care i-a dat meseriei sale totul și a luat doar cât i-a trebuit, este depozitarul unor amintiri pitorești și al unor aventuri care abia încap într-o viață de om. Și astăzi, deși aparent retras din meserie, Gabi Miron nu iese din casă fără trusa cu scule foto. Că, cine știe ce ar putea să vadă și ar fi păcat să nu facă o poză. Acea poză. Ultima, până la următoarea.

 

Amintiri din presa „Epocii de Aur”

Ne puteți urmări și pe Google News

Care au fost publicațiile unde a lucrat? Gabriel Miron râde: „Prima mi-a apărut în 1983 în revista «Presa noastră», publicație destinată ziariștilor. Povestește că, pe timpul comuniștilor, la începuturile sale în presă, pozele sale au apărut într-un noian de ziare și periodice. Le înșiră pe masă cu atenție de filatelist: «Viața studențească», «Cutezătorii», «Învățământul liceal», «Pentru patrie», revistele «Șah» și «Sport». Revoluția l-a prins fotoreporter la cotidianul «Sportul», unde se angajase în 1985:

„Făceam de toate, de la Daciada lu’ nea Nicu până la derby-urile dintre Dinamo și Steaua. Eram nelipsit de pe stadioane! Mai colaboram și la programele tipărite ale meciurilor internaționale. Dar scriam și articole, nu făceam doar poze”. Își amintește că debutul său în «scris» l- avut în revista ostășească «Cutezătorii», în 1972. Pe atunci, avea 20 de ani.

Și, câte poze a făcut la viaţa sa, milioane, miliarde? Parcă socotește pe degete. „Cred că milioane... Eu am colaborat cu multe, foarte multe ziare și reviste, dar din pasiune, nu neapărat pentru bani”, e modest venerabilul fotoreporter.

Prima poză, un cățel

Care a fost primul aparat foto pe care l-a ţinut în mână? Dar prima cameră profesională? „Primul a fost un aparat sovietic, Zenit E, din 1975, iar prima cameră «profi» mi-am cumpărat-o în 1989 și a fost un Canon”. Spune că, acum, ajuns la vârsta înțelepciunii și după ce a renunțat, în 2014, la presa de cotidian, face poze tot cu un Canon: „E un model Canon EOS 1 MARK II”.

Revoluția l-a prins ca angajat la Sportul, dar colaborator permanent al cotidianului de prânz Informația Bucureștiului devenit, pe 22 decembrie 1989, Libertatea. Loc în care a lucrat fără întrerupere, până când s-a retras, indiferent de stuctura acționariatului:

În total, am petrecut un sfert de veac în redacția ziarului Libertatea. Când am plecat mai rămăsese un singur coleg din ’89, Marian Cioba. Acum și el e pensionar”.

Dar, de unde până unde i-a venit ideea cu fotografia și care a fost prima sa poză? Zâmbește, melancolic: „Aveam un cumnat depanator TV. M-a luat cu el, prin ’67, la un client care era fotograf. De acolo mi-a plecat pasiunea. Atunci s-a aprins blitz-ul! Iar în prima mea poză am imortalizat un cățel... O fi de râs, dar ăsta-i adevărul...”.

 

Adrenalina unei meserii fără odihnă

Fotoreporterul a lucrat în epoci și stiluri de presă total diferite. „În fiecare dintre etape am învățat cum se face presă în anumite condiții. Una era sub comuniști, alta, care s-a păstrat, în modul de scriere, câțiva ani după aceea și cea de astăzi care este cu totul altceva, din cauza internetului. Azi toată lumea face poze cu telefonul, nonstop, dar fotografia adevărată tot profesionișii o fac!”. Și, de ce a ales fotoreportajul şi nu fotografia de artă sau de studio? Gabriel Miron dă vina pe adrenalină: „Sunt un ins fără stare..., foarte agitat. Sunt cam coleric, nebun după o imagine inedită!”. Atunci, să spună Gabi Miron care sunt deosebirile și asemănările dintre un fotograf și un fotoreporter? Se umflă de râs și o trântește, franc: „Acolo unde fotograful apasă pe clanță și pășește pe ușă, fotoreporterul sare gardul și intră pe fereastră!”.

FOTO: Gabi Miron l-a pozat pe blat pe Adrian Năstase jucând tenis cu Bush senior

„Victime” de paparazzo: George Bush Sr. și mirele Crin Halaicu

A făcut nenumărate poze cu VIP-uri: politicieni, actori și actrițe, sportivi etc. Care a fost personalitatea cea mai dificil de fotografiat? Sau poate are mai multe exemple. Și, evident, are un portofoliu impresionant. „Cel mai greu a fost să-l pozez pe George Bush-senior, în 1995. Îl adusese Sever Mureșan – fostul bancher de la Dacia Felix – la un turneu de tenis privat unde jucau, printre alții, Adrian Năstase și Teodor Meleșcanu. Cu toată acreditarea mea, serviciile secrete americane m-au oprit. Limitaseră accesul presei. Până la urmă am intrat în Arenele BNR ajutat de un amic din serviciile noastre”, povestește el cum a fentat vigilența agenților de la Secret Service.

O altă dovadă de tupeu și curaj reportericesc a fost la nunta fostului primar al Capitalei Crin Halaicu, de la Clubul Diplomaților, din Herăstrău. Gabi Miron povestește cu umor: „Pe vremea aia restaurantul ținea de MI. Am încercat să intru cu Flor Pomponiu, care era primarul Sectorului 1, dar m-au dat jos din mașină. Am luat-o pe calea ferată de pe podul Băneasa și am sărit gardul, cu aparatul pitit la spate, sub cămașă. Când mă apropiam de petrecere m-a depistat un paznic, da’ l-am derutat mimând că fac pipi la un copac”. Odată ajuns în mijlocul petrecerii mai mulți invitați l-au recunoscut și, deja, părea nuntaș în toată regula: „L-am pozat pe Halaicu, de mână cu soția, cu aparatul scos doar puțin din buzunar!”. Acea poză a fost singura de la nuntă apărută în presă.

Mortul care părea viu la crematoriu și Pițurcă cel ciufut

Trebuie să aibă şi alte întâmplări haioase din timpul şedinţelor sale foto. Ce-ar fi să împărtăşească câteva dintre ele? Pe de-o parte râde, pe de alta se înfioară. Povestește că la mai toate evenimentele unde fotografiatul era restricționat el își trăgea cadrele din mână, de la șold. „Dar până la amuzament a fost o fază de groază. Fusesem trimis la o incinerare, la crematoriu. Era prima la care participam. Când au dat drumul la foc, în cuptor, am văzut prin vizorul ușii metalic cum mortul și-a ridicat picioarele și capul. Mi-am zis că era viu și a fost cât-p-aci s-o iau la goană”, îți oferă Gabriel Miron o mostră de umor negru.

În altă ordine de idei, unii dintre artişti poate că dădeau bine pe pelicula de film, dar nu erau aşa fotogenici pe hârtie. Cine au fost cei mai dificili dintre subiecţii săi? Vorbim și de fizionomie dar și de caracter. Are ce spune, dar e discret: „Am cunoscut toate VIP-urile din ultimii 25 de ani. De la artiști, sportivi, politicieni sau oameni de cultură. Politicienii, în general, erau de gașcă, iar dintre toți fotbaliștii, Pițurcă era cel mai ciufut. Nu-i plăcea să fie pozat. Marii noștri artiști erau cu toții băieți buni. Doar artistele erau mai fițoase”.

 

L-a pozat degeaba pe Ceaușescu

A fost fotograf și pe vremea conuniștilor. Cum era cu pozele demnitarilor comunişti şi, mai ales, cu ale lui nea Nicu? Cine erau cei care le făceau? Nu erau calculatoare cu programe de editare şi retuşurile se făceau cu pensula. Trebuie că Gabriel este arhivarul unor amintiri generoase din acele timpuri. Fotoreporterul veteran își aduce aminte că fiecare ziar avea un retușor: „Făcea contraste, scotea persoanele din planul doi și lipea poze ca să pară panoramice”. Povestește că l-a pozat și el pe Ceaușescu, dar degeaba, că numai fotografiile anumitor fotografi treceau de filtrul cenzurii și vedeau tiparul: „Eu nu făceam parte din grupul fotografilor oficiali ale căror poze erau distribuite de Agerpres către toate publicațiile. De pozat, l-am pozat, dar niciuna nu s-a publicat. Unde mai pui că pozițiile cele mai bune erau rezervate pentru fotoreporterii agenției”

FOTO:  Fotoreporterul Gabriel Miron este singurul care l-a pozat pe Nicu Ceaușescu în pușcărie. Cum pe atunci, nu exista conceptul de selfi e, a rugat un gardian să-i facă o poză cu fi ul fostului dictator

Glonțul de lângă cap și bâtele minerilor pe spinare

A fost unul dintre puținii fotografi al Revoluţiei din ’89, de la Bucureşti, care a stat în stradă de pe 21 decembrie până a încetat focul. I-a fost frică? „Ținem aparatul într-un diplomat și îl scoteam fix pentru un cadru. Mi-a fost și frică, la baricada de la Inter, când a început să se tragă. M-am speriat de-a binelea când am văzut cum erau duși oamnii împuușcați, pe brațe, în biserica Colțea”.

I-a trecut glonţul sau bolovanul pe la ureche? La 30 de ani de atunci își permite să glumească: „A trecut doar glonțul. Dar abia pe 23, vizavi de Sala Dalles. Se trăgea dintr-un bloc de alături, de pe Magheru. Eram vizavi de Dalles și un glonț s-a înfipt în peretele din spate la o jumătate de metru de capul meu”.

La fel, a fost unul dintre puţinii fotografi cu sânge în vene care au făcut poze la celebrele mineriade din anii ’90. Unde i-a fost cel mai greu? Fotoreporterul și pipăie oasele: „Am luat bătaie, în 14 iunie 1991, în dreptul farmaciei de vizavi de cofetăria Scala. Un grup de vreo zece mineri m-au înconjurat și m-au lovit cu bâtele pe spinare. Le arătasem eu legitimația de la Libertatea și ei au înțeles că-s de la Dreptatea, ziarul țărăniștilor. M-au învinețit și au urmat două săptămâni groaznice”.

FOTO: Până să mănânce bătaie de la mineri, Gabriel Miron i-a pozat pe ortaci cum îi cafteau pe studenți

Pozele de la cutremurul din 1977 și cartușele Revoluției

Cutremurul din 1977 l-a prins ca paginator la „Informația Bucureștiului”: „Dar făceam și poze. Am fotografiat prin tot centrul și la Gara de Nord, dar în ziar tot poze de la Agerpres au apărut”, se enervează Gabi Miron. Acele poze au văzut lumina tiparului abia la diversele comemorări ale tragediei din 4 martie 1977, în ziarul Libertatea. Își mai aduce aminte un lucru important din timpul Revoluției: „Eram la CC, pe 22 decembrie 1989, împreună cu fotoreporteul Lucian Crișan. Ne-a zis cineva, din senin, să plecăm că se va trage. Am plecat. În două-trei ore s-a deschis focul. M-am întors singur. Auzeam gloanțele, dar nu vedeam unde lovesc”. Miron mai are și astăzi un pumn de tuburi de cartușe culese din actuala Piață a Revoluției.

FOTO: A fost unul dintre puținii fotografi care a stat în stradă de când a început focul până s-a terminat

„Cenzura nu va muri niciodată!”

Să faci poze pe stradă, mai ales în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste, era destul de periculos. Mai ales când pozai o „coadă” la te miri ce sau o demolare a unei biserici sau clădiri istorice. Ce amintiri de gen are în portofoliu? Gabi Miron se distrează și nu prea: „Am fost, de mai multe ori, oprit de milițieni când pozam cozi la carne sau magazine goale. Dar mă lăsau în pace când le arătam legitimația de presă. Am fotografiat inclusiv demolarea bisericii Sfânta Vineri. N-am făcut nimic cu ele. Le mai am și acum, pe film, pe undeva prin casă”.

Cum era cu cenzura comunistă? Se crispează: „Nici în articole și nici la capitolul «imagine» nu se putea publica ce doreai tu. Exista un birou de cenzură... La Informația Bucureștiului ziarul mergea la Departamentul de Presă, prin curier, că era peste drum de redacție. Dar se făceau rar modificări pentru că cei din conducerea ziarului aveau o anumită autocenzură. Știau ce se vroia ca să nu se întoarcă ziarul la tipar.

Apropo, mai există cenzură în presă astăzi? Gabriel Miron, care a stat la cotidianul Libertatea – ziar clădit, inițial, pe scheletul fostei Informația Bucureștiului – 25 de ani, când s-a retras, râde zgomotos: „Există! Și va exista! Nu va muri niciodată!”.

Adevărul și minciuna dintr-o fotografie

Cât dintr-o fotografie este adevăr şi cât este minciună? Intră în detalii tehnice: „Depinde din ce unghi o faci. Dacă vrei să deformezi un gras și să-l faci și mai gras îl pozezi din profil. Mai greu e la femei... Dacă una are nasul strâmb, riduri, un ten imperfect sau un corp nu tocmai atrăgător e ușor să o faci muma pădurii. Dar, acum, cu Photoshop-ul faci dintr-o urâtă o frumusețe și invers. Dar sunt și persoane care ies perfect în fotografii oricât le-ai poza”. Înseamnă o imagine mai mult decât o mie de cuvinte sau e doar o vorbă în vânt? Gabriel Miron spune că acesta este și motto-ul său de pe pagina sa de Facebook: „Este perfect adevărat!”.

Marinarii sunt de două feluri: de apă dulce – care navighează pe fluvii, în ape mici şi periculoase – şi cei de mare liberă, care au mii de metri de apă sub chilă. Ambele categorii duc o viaţă periculoasă. La fel şi cei din breasla sa. Care este mai grea, munca de fotograf de studio sau cea de fotoreporter la un cotidian? Răspunsul vin pe loc: „Cea de fotoreporter! Am avut colegi care au refuzat să meargă la scandaluri în țigănie, de frică. Viața unui fotoreporter poate fi pusă în pericol în orice moment!”.

 

Copiii palestinieni mutilați și fotografia lui Dumnezeu

Gabriel Miron n-a fost, cu ciurda de ziariști păziți de Armată, în recentele teatre de operațiuni din Irak și Afganistan. A fost, în schimb, primul fotoreporter care, alături de jurnalistul Răzvan Mitroi, a ajuns în 1990 în teritoriiile palestiniene ocupate: „În Gaza am făcut fotoreportaje cu familiile de palestinieni care aveau, multe dintre ele, copii omorâți în urma conflictelor cu israelienii. Acolo am aflat că foarte mulți copii au fost omorâți sau răniți de gloanțe de cauciuc cu miezul din oțel. Am văzut și pozat copiii mutilați din spitale. O experiență teribilă...”. Singurul său regret este că n-a avut bani suficienți ca să meargă corespondent de front în primul război din Iugoslavia.

Acum, ajuns la vârsta înțelepciunii, dacă l-ar întâlni pe Dumnezeu cum l-ar fotografia, din față sau din profil? Își face cruce: „Din toate părțile! Nu poți să-L pozezi doar din față, că nu-i faci poză de buletin!”.