Trăiește de mulți ani în străinătate, dar e la curent cu tot ce mișcă-n frontul românesc. Piedica majoră în bunul mers al lucrurilor în țara noastră este „superficialitatea celor din opoziție”, pune punctul pe „i” Daniel Funeriu, în interviul acordat Evenimentului zilei, în care spune pe șleau și ce gândește despre principalii candidați care s-au înscris în lupta pentru fotoliul de la Palatul Cotroceni. Când vine vorba despre revenirea sa în politica mioritică, fostul ministru al Educației nu crede că mai este „în ton cu vremurile: se cer oameni noi peste tot, care înainte de a fi noi au fost mufați la bani publici. Sau vechi băsiști care și-au tranzacționat loialitățile, or nu e cazul meu”.

Ileana Ilie Ungureanu: România ultimilor ani e o țară din care oamenii preferă să plece. Și dvs. trăiți de mai mulți ani în străinătate. De ce ați plecat?

Daniel Funeriu: Nu e cazul să puneți plecarea mea în contextul plecărilor din ultimii 30 de ani. Eu am plecat în  1988, fugind de comunism, singur, la 17 ani, când drumul de întoarcere era imposibil. Sau, dacă te întorceai, intrai direct la pușcărie. Între 1988 și 2008 mi-am văzut de viața mea, mi-am făcut un rost foarte bun în pasiunea vieții mele: cercetarea științifică. Câștigasem un grant de 2 milioane de euro de la UE pentru a conduce un grup de  cercetare la Universitatea Tehnică din Munchen, când doamna Mona Muscă și domnul Stolojan m-au invitat în PDL, aproximativ concomitent cu numirea mea de către Traian Băsescu în comisia prezidențială pentru educație, prezidată de Mircea Miclea. Acolo am cunoscut tineri remarcabili: Dragoș Ciuparu, Răzvan Florian, Daniel David. Tot atunci am fost și profesor invitat la Universitatea din București și simțeam că România are o mare șansă:  curentul politic reformator prindea elan, o minte luminată, cum puține are România, Mircea Miclea, făcea planurile pentru educație, vedeam tineri studenți foarte buni. Simțeam un puternic curent al schimbării și m-am alăturat acestui curent.

– Trăim în epoca „România nu mai are nicio șansă, e o țară fără speranță, e o țară pierdută”. Așa să fie?

– Mă irită când aud că unii oameni spun că nimic nu e bun în țara asta: să se uite 30 de ani în urmă și să spună după aceea dacă acum e mai rău sau mai bine. Cei care văd doar rele sunt răzgâiați ai democrației: pleacă în „citibreic” la Roma, după care se plâng că e rău în România. Păi fraților, acum 30 de ani la Cuca Măcăii nu puteai să pleci, că nu îți ajungea rația de benzină.

Singurul lucru mai bun atunci era că eram mai buni la fotbal și gimnastică. Sigur că se pot schimba lucruri, eu sunt
foarte optimist. Piedica majoră este superficialitatea celor din opoziție, pentru că cei de la putere ne-au convins de vidul care le sălășluiește în creier. Noi avem o problemă gravă de gestionare a așteptărilor: imediat după 1989, fiind convinși de propaganda comunistă că suntem ceva nemaivăzut, credeam că în câțiva ani de democrație o să ajungem Germania din urmă. Numai că democrația nu e un panaceu… Germania, în 1521, de când datează primul text în limba română, avea universitate veche de 140 de ani. Cred că noi, românii, suntem remarcabili prin capacitatea de a recupera decalajele istorice: astăzi stăm la masă cu Germania în Uniunea Europeană, când acum câteva secole eram atât de în urmă… Deci nu, nu e totul rău în România, suntem însă nemulțumiți pentru că aveam așteptări irațional de mari.

– Aveți de gând să vă întoarceți în țară? Să reveniți în politică, și implicit în viața publică?

– E probabil să mă stabiliesc în România la pensie. Până atunci mai e mult și o să-mi trăiesc viața acolo unde o să îmi placă cel mai mult la momentul dat, în România sau nu. Mi-a plăcut între 1988 și 1999 Franța, mai precis Alsacia, mi-a plăcut apoi California, Japonia, Germania. Acum sunt legat de Germania, copii mei sunt născuți și crescuți acolo, mama lor e franțuzoaică și își are rostul în Strasbourg. Referitor la politică, chestiunea e simplă: eu am avut în
viață doar trei șefi – un laureat Nobel, Emil Boc și președintele Băsescu.

În afară de un președinte de țară foarte deștept nu cred că mai sunt dispus să am vreun alt șef. Plus că viața politică implică să ai o anumită docilitate față de un partid, or eu sunt un om liber, nici comunismul nu mi-a pus botniță. Aud că mediocrii îmi pun eticheta de arogant pentru că sunt abraziv și precis, or în politica de azi e nevoie să fii dotat cu „empatie” (o chestie mult supralicitată), să plângi pe umerii oropsiților în loc să le rezolvi problema, să fii împăciuitor și să mulțumești pe toată
lumea, precum vânzătorul de înghețată dar, mai ales, să fii vag. Cât am ocupat funcții publice am dat măsura a ceea ce pot face, oamenii au votat altceva, nu e nicio problemă, m-am întors la viața mea plăcută.

Și nici nu sunt în ton cu vremurile: se cer oameni noi peste tot, care înainte de a fi noi au fost mufați la bani publici. Sau vechi băsiști care și-au tranzacționat loialitățile, or nu e cazul meu.

– Ce credeți că încearcă să facă acum domnii Ponta și Tăriceanu, oameni care au pierdut totul pe plan politic personal? Să recâștige încrederea celor care fac cărțile în spectrul politic manipulat de stat?

– Mici șmenuri politice pentru supraviețuire. Pe Ponta și acolitul său Bănicioiu oamenii îi consideră direct vinovați
pentru mulți morți de la Colectiv. Mă sunau oameni atunci plângând cu speranța ca eu, persoană privată, să le găsesc paturi de spital în străinătate. Amândoi ar fi trebuit să dispară din viața publică din România și să nu mai vorbim despre ei azi. Cred că PSD și celelalte partide au o culpă comună în a nu-i fi scos pe cei doi definitiv din arenă.
Tăriceanu e un supraviețuitor, dar nu prea îl înțeleg: omul ăsta chiar nu are nimic mai bun de făcut cu milioanele lui decât să-și piardă vremea în politică? Chiar nu are o viață de trăit? Croaziere, golf, ceva? Despre ce încredere să vorbim când pronunțăm „Ponta”? Încredere într-un plagiator care a lăsat oamenii de la Colectiv să moară? Vă dați seama ce întrebați?

– Cum vi se pare ”generozitatea” domnului Tăriceanu, care de dragul unui independent iese de la guvernare, renunță la funcția de președinte al Senatului?

– Nu știu ce e în capul său. Dar nu cred că e ceva clar și nici de bun augur. Domnul Tăriceanu avea o calitate enormă: consecvența. Știai exact pentru ce anume, bun sau rău, militează. Acum nu e deloc clar.

– Dar despre Mircea Diaconu, candidatul pe care îl promovează alianța ALDE – Pro România, ce părere aveți?

– Nu vă supărați, dar chiar nu mă preocupă soarta lui Diaconu. Am vorbit de două ori cu el și să știți că omul nu se preface. Chiar e gol de conținut.

„Cum e posibil ca oameni ca Baconschi sau Diaconescu să nu fie cel puțin ambasadori?”

– Președintele Klaus Iohannis va câștiga al doilea mandat? Există vreun nume care l-ar putea învinge la prezidențiale?

– În acest moment pare că va câștiga, dar nicio alegere nu e câștigată până ce rezultatele nu sunt în Monitorul Oficial. La un moment dat simțeam nevoia unui om mai cu nerv și credeam că Dacian Cioloș are ce trebuie. I-am și scris acest lucru lui Dacian Cioloș acum ceva vreme și îi sugeram că e nevoie să candideze. Azi însă nu mai judec așa. Ca purtător al etichetei (lipită cu superglu) de „băsist” ar trebui să am (dar nu e cazul) o maximă aversiune față de președintele Iohannis, pentru că în primul său mandat a tăiat orice șansă pentru o viață politică celor care au fost aproape de ideile vehiculate de președintele Băsescu.

Accept însă că asta este chiar esența democrației: e datoria unui președinte nou-ales să aducă cu sine o nouă paradigmă, purtată de alți oameni. Nu poți să făurești epoca  Băsescu cu oamenii lui Iliescu sau epoca Iohannis cu oameni din epoca Băsescu. Să vedem ce fel de oameni va pune în funcții cheie dacă va câștiga al doilea mandat. Există un grup de oameni –Tismăneanu vorbea despre „trecutul recuperabil”–astăzi în „rezerva republicii” care mai au mult de oferit: cum e posibil ca oameni ca Baconschi sau Diaconescu să nu fie cel puțin ambasadori? Vasile Popovici, Dragoș Ciuparu, Iulian Fota sunt doar câțiva care cu siguranță ar fi bine să fie reactivați.

– Și dacă va câștiga Dan Barna?

– Dacă va câștiga dl. Barna îmi e clar că imediat va forma o comisie de selecție (prin vot electronic, of course!)  formată din cei mai vechi… oameni noi, care îi vor alege pe cei ce vor conduce România. După ce vor trece, desigur, testul omului nou. Ai dat mâna cu Udrea? Reject.

Ai fost progectmenegerconsultantimplementatorfondurieuropene: bingo, ministru scrie pe tine. Ai fost băsistoudrist dar, după ce ți-ai făcut plinul, ai sărit din barcă atunci când trebuie și „sistemul” te reciclează? Treci pe la ghișeul PLUS. Domnul Barna este, așa cum excelent spunea un prieten mai inteligent decât mine, „o hologramă a tânărului citadin din România” și, având în vedere succesul lucrurilor virtuale din ziua de azi, de la PokemonGo la propuneri virtuale de politici ale USR, nu exclud ca el să fie o mare surpriză.

Eu l-aș vedea mai degrabă continuând ceea ce a început cu succes la USR și revenind peste 5 ani, când va fi fost ministru, poate chiar premier, și vom avea și certitudini asupra sa, nu doar o proiecție a nevoii colective de „ceva nou”. L-am întâlnit o dată și sunt convins că este un om bun, care chiar vrea să facă ceva. A și făcut o excelentă treabă ca lider USR. Acum îmi e teamă să nu fim, colectiv, în situația multor bărbați de 40 de ani care vor „ceva nou”
dar repede regretă noutatea…

– Care credeți că e mesajul candidaturii domnului Paleologu? Dă o șansă reală competenței, seriozității, bunei educații? Există în România un procent relevant politic de votanți cu astfel de preferințe?

– Nu știu. Vom vedea la vot, iar așteptarea e că va lua peste 6%. Până acum mesajul pare să fie unul arogant, ceva cu președintele învățător, că ne-ar învăța el pe noi niște lucruri, gen numele latinesc al pisicii sale. Ieftin. Despre ce competență ar fi vorba în cazul său? A făcut ceva memorabil în mandatele de ambasador, ministru și parlamentar
și țara nu a aflat?

Țin minte doar că a venit o singură dată la comisia de educație chitit, împreună cu deputații PSD, să respingă inițiativa înființării unui canal educativ la TVR ce ar fi făcut concurență la Discovery. Nu am înțeles atunci mișcarea și nu o înțeleg nici azi. Cum poate un om pretins de cultură să se opună la așa ceva? Care seriozitate?
Cea din declarațiile cu pleașca, pișcotul fără șampanie sau alte artificii retorice ieftine?

Îmi e simpatic Theodor, mai ales când se agită pentru funcții, dar nu văd nicio plusvaloare adusă în spațiul public. Politica e o chestie pragmatică unde singurul criteriu ar trebui să fie: „ce ai făcut, practic, pentru țara ta?”. În cazul său eu nu găsesc niciun răspuns.

Mai există speranța ca odată cu un succes electoral al său, componenta conservatoare a spectrului politic să renască în PMP, cu rezultatul creșterii partidului. Aș vrea mult să se întâmple acest lucru, conservatorismul luminat și  relaxat nu este astăzi reprezentat politic, dar cred că Papahagi și Baconschi sunt voci mult mai consistente ale conservatorismului luminat decât amicul Theodor. Care, erudit fiind, poate și el să fie pe acolo, dacă face și altceva decât să invoce numele lui Alexandru Paleologu.

– Obiectivul clasei politice ar trebui să fie progresul societății, nu propriile interese. A fost el ratat?

– Suntem în NATO și UE. Avem o bună creștere economică și nu avem vreun pericol iminent la ușă. Așa că, da, clasa politică a livrat. Mai cu durerile nașterii, mai cu țipete și înjurături sau heirupism, dar pași înainte au fost făcuți. Sigur că se puteau face mai mulți, mult mai mulți pași, uitați-vă la Cluj, Oradea, Arad, dar oamenii trebuie să se obișnuiască cu ideea că dacă câștigă la vot oameni proști, aceștia vor face lucruri proaste. Dacă câștigă oameni
deștepți, se întâmplă lucruri bune.

„Am făcut o greșeală mare: trebuia să fi investit mai mult timp și resurse pentru formarea, dar și <<disciplinarea>> cadrelor didactice”

– Ați fost ministru al Educației între 2009 și 2012. Care considerați că e cea mai mare realizare a dvs.?

– Revoluția morală din educație: am scos de sub preș mizeria de la Bac și sunt autorul cruciadei antiplagiat, preluată cu eroism de Emilia Șercan și prea puțini alții. Sunt singurul ministru care nu a dat nicio OUG pe educație, în schimb
am arătat că dacă ai nervii tari și ești determinat poți să treci o lege modernă, Legea 1, lăudată de Comisia Europeană.

Sigur, pe acest fundament moral (eu nu mai știu ca vreun domeniu să fi beneficiat de o asemenea revoluție morală), am așezat o serie de chestiuni tehnice bune pentru copiii: clasa pregătitoare, Școala Altfel, învățământul profesional dual pe model german, clasificarea universităților, ELI, laserul de la Măgurele, banii de cercetare alocați prin competiție jurizată internațional și multe altele.

În mandatul meu a scăzut abandonul școlar și pentru prima și singura dată România a avut cel mai mare salt din UE la testele PISA.

– Dar regret? Ce ați fi dorit să faceți și nu ați reușit?

– Am făcut o greșeală mare: trebuia să fi investit mai mult timp și resurse pentru formarea, dar și „disciplinarea” cadrelor didactice. Pentru că prea mulți profesori își bat joc de meseria lor, iar cei dedicați nu sunt recunoscuți cum
se cuvine, din pricina laxismului și complicităților instalate de politrucii din sistem.

Am un uriaș regret că nu am reușit mai mult pentru învățământul copiilor cu dizabilități și nu am înțeles mai bine situația copiilor cu afecțiuni din spectrul autist. Îmi pare foarte rău că nu am reușit să-i dau afară din universități pe profesorii ajunși acolo prin plagiat (dar nu am intuit din start amploarea fenomenului) și să îi înlocuiesc cu tineri valoroși. Timpul relativ scurt, de doi ani, nu este o scuză pentru aceste regrete, recunosc că-i disprețuiesc pe cei care spun „aș fi făcut, dar nu am avut timp”. A fi ministru nu e o obligație, dacă nu poți să faci lucruri, stai frate acasă.

– Profesorii care au luat sub nota 5 la titularizare vor putea preda în continuare ca suplinitori. Ce arată asta?

– Că țara e guvernată de PSD. Oamenii au fix ceea ce au votat: prostie la kilogram livrată copiilor lor. Candidatul la președinție Viorica Dăncilă s-a ferit de o măsură nepopulară în prag de alegeri?!

Eu cred că este binevenită candidatura doamnei Dăncilă, chiar dacă PSD nu a avut niciodată un candidat atât de limitat: doar orbii nu văd că ea este reprezentativă pentru o parte a României de care niciun alt politician nu se preocupă serios. USR îi disprețuiește, PNL îi ignoră, PMP este prea… băsist. Deci problema țării nu e cu candidatura doamnei Dăncilă, ci cu lipsa de preocupare pentru votanții pe care ea îi reprezintă. O să vedem cât de consistent este acel electorat în România anului 2019.

Referitor la faptul că școlile și oamenii școlii nu pun elevii în centrul preocupărilor lor, aș spune că situația nu e la fel peste tot. Găsim și excelență, și oameni dedicați, și interese obscure. Prin Legea 1 se puneau în funcțiune mecanisme de eliminare a intereselor ilegitime din educație și de aducere pe un făgaș normal. Eu ce să fac dacă acea lege a fost transformată dintr-o simfonie într-o manea, prin cele 64 de modificări aduse de cei 15 miniștri care mi-au succedat? Regret, dar nu pot să comentez altfel decât sec: avem ceea ce s-a votat!

Te-ar putea interesa și: