Reporterul Ion Tik, însoțit de fotograful Al. Stefănescu, face o vizită de documentare la salonul de frumusețe de lângă Ateneul Român și, drept urmare, publică în Ilustraţiunea Română din 12 decembrie 1929 reportajul „Într’o zi la Ionică”.

Ionică, după cum am relatat AICI, tocmai se întorsese de la Palatul Regal unde-l tunsese pe micul Rege Mihai.

Iată continuarea reportajului lui Ion Tik:

În saloanele lui Ionică

Clientela devotată îşi alege întotdeauna lucrătorul, lucrătoarea şi manichiureza, pentru că fiecare ţine ca personalul să-i cunoască gusturile, obiceiurile şi câteodată metehnele.

De aceea cea mai grea problemă pentru o cucoană care ţine la aceasta preferinţă este să-şi capete «rândul» în aşa fel încât să fie serviţi de personalul care-o cunoaște.

Lucrătoarele, lucrătorii, «maeştrii» şi manichiurezele, au la rândul lor, aceiaşi socoteală, ducând în surdină adevărate lupte când vreunul «răpeşte» clientul celuilalt.

Aceste mici şi nevinovate lupte sunt singurele fricţiuni pe care şi le pot face discipolii de toată mâna ai maestrului Ionică.

În salon este un du-te vino interminabil, simpatic şi parfumat de cucoane în neastâmpărul «rândului care nu mai vine», de domnişoare radioase de ceea ce a săvârşit arta maeştrilor coafori; de elegante care revin pentru a rectifica o «ondolă» lăsată prea mult pe sprânceană sau câţiva perişori scăpaţi din smulsoarea «pensetei»; de «donjuani» proaspăt bărbieriţi care întârzie explorând reflexul multiplu al oglinzilor plin de capete zâmbitoare şi de ochi înfierbântați de dogoarea aparatelor de uscat părul.

În aşteptare, cucoanele îşi povestesc întâmplările mondene, cancanurile spectaculoase ale saloanelor, necazurile croitoreselor neînţelegătoare sau încăpăţânarea modistelor care nu «şarjează» suficient «pointa» sezonului.

Două domnişoare povestesc unei manichiureze ultima moda a unghiilor: lac colorat dupa toaleta pe care o îmbraci: roşu, verde, galben, albastru, violet.

Apoi, desene pe unghii, sub lac... Manichiureza face ochii mari, mirată de o asemenea năzdrăvănie.

- A devenit şi manichiura prea monotonă - spuse una din domnişoare; de aceia inovatorii occidentului au găsit şi în această materie ceva de schimbat...

Într’un colţ, un soviet de lucrători frizeri, select şi discret, discută în şoapte.

Din când în când, ucenice sprintene înveşmântate în alb, mută mesele manichiurezelor, încărcate cu sticluţe, foarfeci, pile şi alifii.

Domnişoara Otilia, casieriţa, care, pentru anumite cliente este şi maestra „ondolelor permanente”, supraveghează, discret, lucrul.

O cucoană i se plânge că ondolele din negre cum erau au devenit prea castanii.

Îi cere sfatul şi Domnişoara Otilia, între două zâmbete şi câteva şoapte rezolvă această tulburătoare problemă.

Domnul Costică

Cel mai versat dintre «maeştri» şi cel mai vechi dintre colaboratorii lui Ionică, pe care cucoanele îl caută ca pe iarba de leac, este Costică, decanul salonului.

Stăpân pe meştesugul pe care l'a ridicat la rangul unei adevărate arte, Costică, «decanul», îşi împarte orele cu zgârcenia profesioniştilor supraîncărcaţi de clientelă.

Lucrează încet, tacticos, un lucru de migală pe care numai femeile cochete îl înţeleg şi pe care numai ochiul rafinat al elegantelor îl apreciază cum se cuvine.

- Costică, mai repede, ceva «rasol» - îi şopteşte Domnişoara B. nerăbdătoare.

Atunci, Costică se supără, face o mutră acră şi răspunde:

- Degeaba ai venit Domnişoară; sunt altele care aşteaptă de 3, 4 ceasuri. Adeseori colegii şi clientele îl consultă asupra feluritelor «probleme de specialitate» pe care «decanul» le rezolvă cu dexteritatea omului stăpân pe cunoştinţele sale.

Pentru cele mai ciudate şi mai capricioase gusturi, pentru cele mai «dificile» dintre cliente, Costică este «salvatorul»; de aceea, câteodată, absența lui Costică echivalează cu o adevărată nenorocire.”

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric