Frauda care a schimbat fața psihiatriei mondiale. David Rosenhan, „nebunul”-cercetător

Frauda care a schimbat fața psihiatriei mondiale. David Rosenhan, „nebunul”-cercetător

În anii 1970, un psiholog a publicat „constatări” profund critice privind metodele psihiatrice americane. Problema a fost că acestea erau aproape complet fictive.

În ianuarie 1973, revista Science (Împreună cu Nature, cea mai influentă revistă de știință din lume) au publicat un articol care a captat imediat atenția mass-media. David Rosenhan, psiholog social de la Stanford, a raportat că opt „pseudo-pacienți” s-au prezentat la o varietate de spitale mentale, 12 în total, plângându-se că aud voci care spuneau „găunos, gol și bufnitură” dar în rest se comportau perfect normal.

Toți aceștia, scria el, au fost primiți cu prioritate și toți, cu excepția unuia, diagnosticați cu schizofrenie (ultimul pacient a primit diagosticul de psihoză depresivă maniacală). A fost nevoie de câteva săptămâni ca aceștia să fie eliberați, deși au fost instruiți înaintea internării să nu mai prezinte niciun diagnostic odată ajunși în spital.

Când au fost eliberați în cele din urmă, au primit diagnosticul de „schizofrenie în remisiune”, o etichetă care promitea să le compromită viitorul în cele din urmă.

Ne puteți urmări și pe Google News

Lam omentul apariției lucrării lui Rosenhan, psihiatrii erau atacați din toate părțile și chiar unul dintre ei, Thomas Szaz, declarase recent că boala mentală este un mit și că unii dintre colegii săi de breaslă erau simpli temnicieri.

Și sociologul Ervin Goffman publicase o carte - un adevărat succes editorial - în care spunea că spitalele mentale au creat mai degrabă boli mentale, în loc să le trateze și le compara cu lagărere de concentrare.

În urma acestor atacuri, psihiatrii s-au trezit ridicularizați și acuzați că sunt incapabili să îndeplinească sarcina de bază a meseriei lor - aceea de a decide cine are probleme mentale și cine este sănătos psihic.

Lucrarea lui Rosenhan a provocat senzație, iar dezvăluirile lui au depășit sfera universitară.

Conducerea Asociației Americane de Psihiatria a fost luată prin surprindere și în următoarele săptămâni a căutat modalități de a face diagnosticul psihiatric mai fiabil. Dar atunci, ca și acum, nicio scanare, nicio analiză de sânge, nicio descoperire de laborator nu le-a persmis să distingă nebunii de persoanele sănătoase.

Neschimbată din secolul al 18-lea, munca psihiatrilor se baza pe simptome și rapoarte personale ale pacienților, iar noul sistem - creat în anii următori - a avut ca bază un formular pentru diagnosticare: cine îndeplinea șase simptome din zece i se punea un diagnostic de schizofrenie. Un alt set de simptome? Pacientul era diagnosticat ca depresiv maniacal și așa mai departe până noul Manual de Diagnostic psihiatric a ajuns la 494 de pagini și 256 „boli” diferite.

Abordarea mecanică a Manualului a permis ca psihiatrii americani din Topeka, Walla Walla, San Francisco sau New York să atașeze etichete de boli mentale aproape tuturor persoanelor care se prezentau pentru un astfel de „test”.

Nu întâmplător, la apariția noului manual în 1980, s-a produs o accelerare rapidă a psihanalizei din America și înlocuirea ei cu cu o psihiatrie rigid-biologic-reducționistă, una care afirma (în mod fals) că „bolile” identificate și listate în DSM erau similare cu bolile fizice, diagnostricate și tratate medicamentos. Astfel, lucrarea lui Rosenhan poate fi numită una dintre cele mai importante lucrări de știință socială publicate în secolul XX.

În urmă cu aproximativ cinci ani, la trei ani de la moartea lui Rosenhan, jurnalista de investigații din New York, Susannah Cahalan, a dat peste lucrările psihiatrului, „On being sane in the insane places” fiind cea mai semnificativă lucrare a acestuia. Jurnalista s-a hotărât să descopere cât mai mulți dintre pseudo-pacienți și să exploreze circumstanțele în care Rosenhan a ajuns la concluziile din carte.

Cahalan a început să investigheze modul în care „On being sane in insane places” a fost scris. Prin intermediul fiului lui Rosenhan și a celor apropiați lui, a primit accesul la o multitudine de materiale scrise: lucrări private ale lui Rosenhan, inclusiv jurnalul său; capitolele unei cărți care nu a fost terminată niciodată; fișierele sale medicale personale(Rosenhan a fost el înșuși un „pseudo-pacient”); o listă și diverse note fragmentate despre alți „pseudo-pacienți” evazivi. A căutat „pseudo-pacienții” și spitalele - anonime în lucrare - în care aceștia se presupune că au fost internați. A continuat prin consultarea unei game largi de specialști academici care i-ar fi putut aproba că au luat parte la experiment, pentru a o ajuta la contextualizarea studiului.

Pe cât înainta investigația, pe atât mai mult creșteau ei privind activitatea lui Rosenhan.

Cahalan a apelat și la revista Science și a solicitat copii ale lucrărilor. Cu toate acestea, biroul editorial i-a refuzat solicitarea spunând că propria anchetă asupra validității lucrării lui Rosenhan este confidențială.

În urma investigației au fost descoperiți doar doi participanți care au fost internați în spitale în experimentul lui Rosenhan. Unul dintre ei fiind chiar autorul lucrării, iar un altul - un student al unviersității Stanford, BIll Underwood.

Fișele lui Rosenhan nu ofereau nicio legătură cu identitatea reală a „pseudo-pacienților”. În diferite moment, Rosenhan a oferit informații contradictorii privind datele biografice ale voluntarilor săi și nici cu ajutorul unui detectiv privat, nu a putut fi aflată identitatea acestora.

Poate cele mai ciudate note din intreaga investigație sunt chiar cele din timpul interării lui Rosenhan. Când a fost internat, acesta a plusat, spunându-le doctorilor că pe lângă vocile pe care le auzea, el intercepta semnale radio și putea asculta gândurile oamenilor. Spunea că a încercat să elimine sunetele punându-și cupru peste urechi și căuta să fie internat pentru că ar fi putut fi „mai bine izolat acolo”. Luni întregi, a scris că nu a putut să muncească sau să doarmă, avea probleme financiare și a vrut să se sinucidă.

Fără dovezi clare privind participanții la studiu, lipsurile concrete din lucrările sale și problema propriei internări, conduc la concluzia că Rosenhan a reușit cea mai mare fraudă științifică din ultimii 75 de ani, iar consecințele acesteia se pot vedea și azi.