Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Fortăreața pierdută, sau cum am forțat un copil să se urce în pom
Fortăreața pierdută, sau cum am forțat un copil să se urce în pom

Fortăreața pierdută, sau cum am forțat un copil să se urce în pom

”Asta e România. Ăsta este profilul ei valoric, ăsta este mersul lucrurilor. Nu poți forța baba să treacă strada, nici copilul să nu se urce în pom. Nu poți forța românul care nu vrea să se vaccineze să și-o dea în venă. Nu comentez deocamdată motivele pentru care nu vrea să se vaccineze. Vorbesc doar despre conversia opinie – comportament. Ce n-a reușit campania de vaccinare de fapt? (…)  Pentru că în loc să adopte calea blîndeții, a empatiei și compasiunii, milițienii noștri care conduc țara și campania de vaccinare au făcut singurul lucru pe care-l știe miliția de la Nabucodonosor încoace: să beștelească lumea, să-i ordone, să țipe la lume, să se ștropșească la ea ca un sergent major îngîmfat și plin de sine.” Sunt de acord cu raționamentul sociologului Mirel Palada. Brutalitatea excesivă a speriat oamenii.

Cu ce nu sunt de acord, însă? Cu enunțul lui, care ne spune că nu poți forța baba să treacă strada, și nici copilul să nu urce în pom. Am văzut în nenumărate cazuri animale brutale de la poliție sau jandarmerie bruscând femei în vârstă, încătușându-le și târându-le spre dube. În ce privește copilul în pom, aici situația e mai complicată. De ani buni, n-am mai văzut, cu toate că am străbătut țara în lung și în lat, pe drumuri de țară și prin oraș, un copil urcat într-un pom. Nici pe vreun gard. Dealtfel, n-am mai văzut nici copii jucând fotbal, nici sărind coarda pe stradă. Nici în fața blocurilor, copii nu se mai adună seara, iar mamele nu-i mai strigă în casă de la geam.

Nu mai există nici jocuri care să-i adune la un loc, în grupuri. Jocurile copiilor de azi sunt, parcă în așa fel gândite, ca să-i însingureze și să-i înrăiască. Sute de jocuri pe calculator, sângeroase și barbare, cuplate cu sfaturile venite de la părinți fac din aceștia mici monștri. Căci nu mai e ca altădată, când împărțeam senvișurile, în pauza mare, cu cei care nu aveau mâncare, și când cu toții ne bucuram de jocuri umane și frumoase; iar părinții nu-și sfătuiau copiii să nu împartă nimic cu nimeni, pregătindu-i să fie capabili să i calce pe ceilalți în picioare, doar ca ei să fie întotdeauna primii. Esența jocurilor de azi înseamnă doar să fii primul, să faci orice pentru asta, să nu-ți pese de cel de lângă tine,mai slab, mai sărac.

Miile de cazuri de bulling, de imagini cu copii, băieți și fete care se bat și se rănesc cu cruzime, filmându-se victorioși, arată clar direcția în care le merge copilăria și, mai târziu, viața. Pierderea raţiunii, sentimentul de înstrăinare de realitatea în care cu toţii trăim sau permanenta agitaţie emoţională au devenit trăsăturile valabile ale unei copilării inundate de aparate, telefoane, calculatoare și jocuri sângeroase.

Astea sunt jocurile imaginate in absența marilor carți, arse, scoase, eliminate din bibliotecile din ce în ce mai multe universităti, pe motiv de ”politically correctness”. Am citit recent despre un serial, ”Squid Game”, – „Jocul calamarului”, care a intrat pe 17 septembrie pe platforma de streaming Netflix și în doar câteva zile a intrat în top 10 cele mai vizionate seriale în mai multe țări. Dovadă stă chiar sinopsisul oficial transmis de Netflix. Sute de jucători, oameni săraci rămași fără bani acceptă o invitație stranie de a participa la niște jocuri pentru copii. Îi așteaptă un premiu în bani tentant, dar cu mize mortale!

De fapt, sunt 456 de jucători, premiul este de peste 45 de miliarde de woni (în jur de 32 de milioane de euro, suficienți pentru a-ți rezolva toate problemele), iar probele la care participă sunt jocuri de copii tradiționale coreene. Pierzătorii vor fi „eliminați”, asta însemnând moartea instantanee.

Niciunul dintre  participanți, nu a fost obligat în vreun fel să se înscrie pentru a juca. Cu toții au venit de bunăvoie. Locația desfășurării jocurilor este una secretă, plasată undeva pe o insulă pustie. Evident, totul este ilegal. Iar cadavrele celor eliminați și morți sunt arse.

Dar de ce se înscriu atât de mulți jucători, dacă a rata, înseamnă a-ți pierde viața? Simplu: oamenii au intrat in joc fiindca viața lor în această competiți e mult mai bună decat cea dinainte. Au șansa îmbogățirii.

Miza care stăpânește azi lumea adulților. Îmbogățire și violență. Iată parametrii în care se desfășoară viața noastră.

Ne amintim cum jucam jocuri în spiritul cartierului până când mamele noastre ne chemau la masă și ne puneau să ne spălăm pe mâini înainte de a ne așeza la cină. Imaginați-vă o lume în care aceste jocuri din copilărie sunt transferate într-o lume pentru adulți. Iar jocurile care au fost cândva elementul de unire a copiilor a cartierelor noastre își schimbă funcția. Ce s-ar întâmpla dacă vi s-ar cere să vă ucideți adversarii? Ce ați face dacă jocurile pe care le-ați jucat în copilărie s-ar transforma în jocuri mortale? Ai păși pe cadavrul prietenului tău din copilărie, care ți-a devenit inamic și cel mai mare obstacol pentru ca tu să câștigi 45.6 miliarde de euro?

Un lucru pare cert. Cei care l-au citit pe Roger Caillois și Huyzinga, nu prea mai au ce căuta pe aici.

”Man, Play and Games”, cunoscuta (oare?) carte apărută în 1961,  a sociologului francez Roger Caillois, voebește amplu despre sociologia jocului și a jocurilor sau, în termenii lui, despre sociologia derivată din joc. Mai mult, Caillois interpretează  structurile sociale și comportamentul uman, ca forme elaborate de joc.

Aș fi curios să aflu părerea sociologilor, și, de ce nu, a psihologilor și psihiatrilor despre actualele structuri sociale ca forme ale jocului.

Lingvistul și istoricul Johann Huyzinga era profesor al Universității din Leiden când a scris celebra lucrare ”Homo Ludens”, în anii 1930. Textul este tot mai puțin citat, probabil și mai rar citit. Desigur, fiindcă se referă la strânsa legătură dintre joc și cultură, stabilind conceptul de „cerc magic” și necesitatea jocului pentru împlinirea vieții umane. Dar dacă e vorba de Cultură, nu mai e important. Fiindcă azi jocul e din ce în ce mai puțin de cultură.

Nu mai  sunt necesari azi, nici Huyzinga, nici Caillois, pentru că societatea, dimpreună cu mai toți cei care o conduc a devenit o societate subculturală, una a mediocrității. Și, cum pot fi în aceste condiții jocurile? Imaginate de mediocri, sunt, deasemenea, mediocre și periculoase. Mediocre și crude. Societate și joc, străbătute de aceleași linii directoare. Ură, lipsă de milă, câștigul cu orice preț, îmbogățirea, cruzimea, îngenuncherea adversarului, violența exacerbată și acceptată, călcarea pe cadavre.

Sunt aceste jocuri și filme de azi, necesare pentru împlinirea vieții umane? Dacă da, putem vedea cu ochiul liber ceeace ”s-a împlinit”…

Tema filmului de pe Netflix nu e deloc originală.

În 1979, apărea un film ”science-fiction” – cum se numeau pe atunci astfel de filme sau cărți, regizat de Miklós Szinetár. Era produs după cartea scriitorului Hernady Gyula, cu titlul ”Fortăreața”, apărută și în românește în 1980. O carte care captivează cititorii, stârnind un entuziasm aproape asemănător cu al marilor romane de acțiune.  Hernady scrie despre violență, despre aspectele psihologice și sociale ale puterii și ale exercitării ei, de cele mai multe ori, bolnăvicioase. Subiectul este Ideea unei unei bătrâne bogate, de a oferi un nou tip de divertisment celor super bogați, care au experimentat deja totul și, prin urmare, sunt insensibili la tot. Le oferă posibilitatea de a participa la un război real, creat artificial, pe o insulă. Echipa de bogătași, la semnalul începerii ”războiului” va trebui să lupte pe viață și pe moarte, cu un grup de mercenari, fără ca ”jocul” să poată fi întrerupt.

Turnura neașteptată a romanului face ca ficțiunea să se transforme traumatizant pentru fiecare dintre bogătașii momiți de ”realitatea posibilă”, în „realitate imediată”. Morala acestei minunate cărți e una simplă. Fragilitatea ființei umane în fața armelor, a forței, a războiului și inutilitatea bogăției în fața morții. Doamna Nicharchos, organizatoarea ”jocului” este chiar imaginea mercantilismului mizerabil. Iar ”jucătorii” de-a războiul nu sunt altceva decât prefigurarea  unei categorii sociale, care înflorește azi, chiar și în România: dezabuzați plini de bani, grobieni, cinici, înnecați în pofte haotice și morbide. Și, chiar dacă ni se atrăgea atenția încă de atunci, nu am reușit deloc în a ne feri de înstrăinarea totală a omului de sine însuși.

În vară, mă aflam, împreună cu alte două familii într-o superbă grădină. Eram după masa de prânz, se fuma, se beau cafele, iar copiii se jucau pe iarbă. Am discutat atunci despre jocurile copiilor și l-am rugat pe unul dintre ei, ceva mai mărișor, să se urce într-un vișin din apropiere. M-a privit cu ochi mari și senini, iar din privirea lui am dedus că nu înțelegea de ce îi cer asta. Dar mi-a făcut hatârul și s-a cățărat pe o creangă mai groasă, unde a stat un timp, privind împrejurimile.

Eu i-am făcut o fotografie cu telefonul și am râs, cu toții, depănând amintiri decând eram noi, copii. Privesc, acum fotografia cu acel copil minunat cățărat în pom, privind cerul cu ochii lui mari și adânci și îi dau dreptate lui Hernady Gyula:”Omul este reticent să se autodefinească, fiindcă nu e treaba lui… Tot ce aștept e o judecată milostivă, sau cel puțin corectă.”