Cristi Minculescu s-a alaturat cativa ani mai tarziu trupei Iris, o aventura care avea sa dureze decenii si care urma sa-l transforme intr-un simbol al rezistentei culturale pentru generatii intregi de rockeri in comunism.
EVZ: Muzica buna in comunism? Cristi Minculescu: Locuiam la Craiova si, printr-un prieten care canta la Redivivus, primeam materiale muzicale, viniluri din strainatate. Aveam 11 ani prin ‘70 cand am ascultat primele piese Genesis sau Deep Purple.
In ‘74 m-am mutat la Bucuresti (tatal meu, care lucra in finante-banci, se muta aproape bianual. Dar tot in zona, prin Pitesti, Valcea, Craiova). Pe vremea aceea nu mi se parea ca as avea cine stie ce simt muzical.
De fapt, as spune ca nimic nu anunta ce avea sa urmeze. Pe de alta parte, nu m-am dat niciodata in vant dupa treburile impuse. Am dat la facultate, am intrat la Hidrotehnica, la ingineri, la zi, si le-am demonstrat alor mei ca se poate. Dar n-as fi terminat-o oricum, chiar daca, de fapt, habar n-aveam ce va urma.
Aveam o existenta foarte normala, nimic iesit din comun. Am dat o proba pentru Iris in iulie ‘79, apoi la Revelionul 1979/1980... A aparut o conjunctura favorabila pentru mine, pentru ca basistul pe care-l testau m-a recomandat. Pe 5 februarie a fost prima cantare cu mine, ramasa celebra pentru ca portarul, care stia doar formula veche a trupei, nu m-a lasat sa intru.
A fost necesar sa cumpar si eu o sticla de votca si sa-l mituiesc, asa cum faceau toti. Au trecut atatia ani... e si un paradox: Irisul e o floare care tine doar in luma mai. Floarea noastra tine de 30 de ani. Mi-a placut enorm numele asta, Iris. In general, numele usor de scandat au succes. Cred ca, de la infiintare, trupa asta a avut un inger pazitor.
Amintiri? Sunt prea multe de atunci, din pacate foarte multe rele. Fiecare cantare la Iris era ca si cum ar fi fost ultima. Ca din cauza asta au plecat toti pana in ‘83, ca nu rezistau presiunii psihologice. Trebuia sa explicam mereu ca „e drept ca e oarecare miscare in sala, dar ca, de fapt, nu se intampla fapte antiguvern sau antiregim”.
Dupa cantare nu prea mai aveam refugii. Doar multe beri, petreceri in apartamente, uneori chiar la fani, cam asta era toata distractia pentru rockerii de atunci. Exista si precedentul Phoenix, cu fuga lor, si probabil ca au vrut sa ne impinga si pe noi sa parasim tara, dar noi ne-am agatat de public, iar publicul a facut la fel.
Eu aratam si cam ciudat pentru autoritatile de atunci: eram mai slab, aveam parul mult mai mare, pana la cot, era facut permanent, ma imbracam de cele mai multe ori in piele... Mi s-a sugerat de mai multe ori sa pun un costumas si o cravata, si la doua Revelioane chiar am facut-o.
Au fost oameni care si-au riscat locul de munca difuzandu-ne, din fericire foarte multi: Petre Magdin sau Doina Anastasiu, Aurora Andronache. De la radio Paul Grigoriu, Titus Andrei... Cronicarii, se mai scria pe la „Saptamana” si „Scanteia Tineretului”, Partos, George Stanca, sa nu mai vorbesc de un reper fabulos, de neclintit, anume Motu’ Pittis.
Ati fost interzisi... Eram la Miercurea Ciuc, la Casa Sindicatelor, si ni s-a sugerat sa nu sarim pe scena, sa nu avem lumini colorate, sa nu folosim fum. Pana la urma a iesit cum stiti ca iese la noi la concert. Erau militieni cu caini, care au luat la bataie un pusti, el ne cerea ajutorul, iar noi le-am dedicat militienilor piesa „Strada ta”.
Tin minte ca in seara aia ne-a dus publicul la hotel, sa nu ne aresteze militia. Au urmat multe zile de frustrare, de neputinta, de confuzie. Pana la urma, imi luasera si dreptul la munca pe cateva luni. Pe 13 august l-am primit inapoi, ei fiind avertizati ca si capitalul de simpatie pentru noi crestea exponential.
Surse de inspiratie? Motu Pittis avea video. El primea de la prietenii lui din Timisoara orice chestie noua, si asta cu mult inaintea oricui, inaintea celor recunoscuti oficial. Tot de acolo isi lua si celebrele Carpati fara filtru. Mergeam la el. Am fi putut sa comentam o poza si o luna intreaga. Nu un film vazut la video, ci o singura poza. Mai ales ca noi in vremea aceea incercam sa fim mai altceva decat restul.
„Buna seara, prieteeeeni!”...? Nu am studii muzicale si nici studii de tehnica vocala, am zile mai bune sau mai proaste... In orice caz, in ziua aceea, la concertul din 5 februarie ‘80 de la Clubul de la Ora Sapte, care era pe undeva pe langa benzinaria Tunari, chiar asa am simtit sa spun. Mi-am zis, daca e o sala plina si aproape inca o sala afara, marea aia de oameni, fanii sunt acolo pentru ca sunt prieteni ai acestei trupe. Am reactionat ca atare: am strigal acel „Buna seara, prieteni!”.
30 de ani de istorie, dintre care vreo 17 in economia de piata... Romanii se dau in vant dupa melodicitate, trebuie sa le ramana ceva in cap, cel putin refrenul unei piese. Chiar daca se canta mai dur, cum, de fapt, nu se mai canta acum nici afara, refrenul trebuie sa fie melodios. A dat bine consecventa asta a noastra, e drept, cu ajutor din partea publicului. Iar compromisuri am facut numai in ceea ce priveste instalatiile de sunet prin orasele mici. Am mai inchis ochii si am cantat....