Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Filosofia lui ”fii dăștept și fă pe prostu”. Omul nou, de la tovarășul Teleoacă la membrul Plusere
Filosofia lui ”fii dăștept și fă pe prostu”. Omul nou, de la tovarășul Teleoacă la membrul Plusere

Filosofia lui ”fii dăștept și fă pe prostu”. Omul nou, de la tovarășul Teleoacă la membrul Plusere

Cum se leagă, oare, gândurile? De undeva din memorie mi-au răsărit, ca o frântură de melodie, versurile poetului Ion Mureșan: ”A venit toamna/ Ziua de mâine n-o mai apuc/ Pe cer trece un îngeraș speriat./ Picuri-picuri îi curge sânge din năsuc/Am urmărit recitind, în răstimpuri, Monciu Sudinski, congresul unui partid, care era pe punctul de a nu se mai putea numi, nici național și nici liberal, datorită mai ales, ”calităților” Ludovic Orban.
Cum bine spunea SR Stănescu, fost senator liberal, ”un partid care este departe de mai poate nici măcar cu numele revendica din partidul istoric, creat în 1875. Sâmbătă a pierdut un mare demagog, un mincinos notoriu, un impostor de mare clasă, un om care a înfrânt ca premier de mai multe ori Constituția și morala politică.”
Cine are curiozitatea sa deschida ”Caracterele” lui Monciu-Sudinski publicată în1973, se trezește in fața unei fresce umane incredibile. ”CARACTERELE” descrise de  Monciu-Sudinski, seamănă izbitor cu cele ale oamenilor pe care îi întâlnim azi pe stradă, dar, ceeace e tragic, îi întâlnim, în cohortele, denumite partide, în politica de azi. Cartea cuprinde opt „interviuri“ siderurgice la Galați. „– Nu avem nevoie de floricele. Avem nevoie de oameni, de fontă, de adevar! – Toate se rezolvă când vine și se impune cuvântul partidului!“ spune un ”om nou”, intervievat…
„Interlocutorii“ au, ca și azi, nume neverosimile, hilare sau imbecile, de idioți de serie sau retardați congenital, care sună ca o gluma proastă (Cocorenco, Dodovici, Fluieraș, Lambă, Teleoacă, Mitache, Jacotă, culminând cu Mizdea, căruia i se spune, respectuos, „tovarașul Mizdea“). Așa cum reiese din textele-mărturie, „caracterele“ sunt bețvi, hoți, bătăuși, delatori, tembeli, lipsiți de scrupule sau pur și simplu indivizi plați, înfiorător de plați; neavând nici o calitate, ei nu se plictisesc niciodată.
Era, și atunci, nevoie de ”oameni noi”, așa cum urlă lumea azi, după ”politicieni noi”. Tineri, adică. Încă mai vor, după destui ani de la apariția de sub pulpana bătrânei Securități, a Plusereului, ”oameni noi” în politică…
Cum se leagă, oare, gândurile?
Care este minunea prin care Dumnezeu ne leagă, oare, gândurile, unele de altele? Parcă izbucnesc, fără nici o legătură vizibilă, dintr-unul, în altul.
Zilele trecute, am citit, în cartea proaspăt apărută a lui Liviu Cangeopol,  ”Întoarcerea anotimpurilor”, următoarea frază: ”Ce mai supraviețuiește din noi ca națiune? Nu vorbesc de una populată de eroi și oameni de caracter, suflete frumoase și meșteșugari iscusiți, poeți inspirați și demni, o imagine golită de sens și posibilă valoare de către propaganda partidului unic, ci în cadrul definiției cuminți a dicționarelor.
O limbă stâlcită, o cultură pervertită, o religiozitate prefăcută, un consens pe linia delăsării și a uitării, o competiție a răului în multiplele ei concretizări. O nepăsare sinucigașă se cațără peste noi cu certitudinea eternității de dinaintea deznodământului după care nu mai urmează nimic.” 
În aprilie 1989, Liviu Cangeopol dă un interviu în Liberation, care apare cu titlul: „Fii mulţumit, domnule Ceauşescu: vei rămîne în istorie!“. Cam tot atunci începe să lucreze, împreună cu Dan Petrescu, în casa supravegheată a acestuia, bătând alternativ la maşina de scris, fără să discute cu voce tare, încât să nu se poată afla ce fac, la cartea în tandem ”Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară ocupată”. Dan Petrescu o citeşte în faţa unui microfon, în casa altui prieten, şi micile benzi magnetice sînt trimise clandestin în străinătate.
Vor ajunge în 1989 la Paris, la soţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, faimoşii critici şi eseişti, comentatori culturali şi politici, redactori la Radio Europa Liberă. Fragmente vor fi difuzate pe undele scurte, însă regimul se prăbuşeşte şi protestul celor doi nu mai „detonează“ cum ar fi făcut-o dacă istoria comunistă s-ar mai fi prelungit. Rămâne unul dintre cele mai ample şi mai puternice, mai radicale şi mai elaborat-conceptuale texte ale dizidenţei româneşti.
Mi-am amintit cum ascultam această ”carte vorbită”, acasă la Mircea Ivănescu,la Sibiu, în cartierul Vasile Aaron.
Cum se leagă, oare, gândurile?
Parcă o văd pe doamna Stela, subțire, o mână de om cu ochii vii, cum asculta atentă pasajele citite de Monica Lovinescu. ”Mirșea, – spunea ea. Dă, mi o țigară!” Dar Mircea o refuza de fiecare dată blând, mîngâind-o cu privirea. I se interzisese fumatul, astfel că se baza pe noi, obișnuiții casei, Eugen Jitariuc și cu mine -, să-i strecurăm când și când câte o mică provizie de ”Snagov”… O iubeam pe Monica Lovinescu, îi ascultam cu sfințenie ”Tezele” , așa cum ascultam cu sfințenie ”Actualitatea românească”, dar și alte emisiuni ale ”Europei Libere”.
Dar de la Mircea și Stela Ivănescu am aflat că nu toți cei care realizau acolo emisiuni care ne alinau sufletele, merită admirați. Am aflat, așadar, cu stupefacție de un domn anume, fost coleg cu ei la ”Agerpres”, care a acceptat ”pactul cu diavolul”, fiind trimis cu misiune de către Securitatea din România, exact la postul de radio, cel care îl deranja cel mai tare pe Nicu și Leana.
Nu îi voi spune numele, nici ”amănuntele” jenante pe care le-am aflat de la Stela și Mircea Ivănescu despre acest om. Aș dezamăgi prea mulți care, la fel ca mine, ani la rând am fost obligați să trăim cea mai mizerabilă dictatură a europei de est, și am găsit în cei de la Europa Liberă, singura luminiță în întunericul comunist… Dealtfel, nici nu mai are rost să vorbesc eu. L-a bătut, și așa, Dumnezeu, îndeajuns…
Cum se leagă, oare, gândurile?
Eugen Jitariuc, el însuși un foarte talentat prozator, era o figură extraordinară. Coleg de facultate (și) cu Vadim Tudor, ne-a povestit despre prietenia sa cu Alexandru Monciu Sudinski, un scriitor misterios, despre care până atunci nu auzisem. Reconstruiam împreună cu Eugen gardul curții lui Mircea Ivănescu, care stătea să cadă, când prietenul meu mi-a dăruit volumul acestuia, ”Caractere” . Apoi, cu greu, am reușit să le ”fac rost”, și pe celelalte două.
Cum se leagă gândurile…
Dar și faptele, se leagă. Cine și-ar fi imaginat că acum, la distanță de 30 de ani, (când a fost clar că Securitatea câștigase definitiv lupta împotriva poporului român, iar copiii generalilor cărora Ceaușescu le dăduse peste mână, erau în sfârșit miniștri într-o Românie ”democratică”), aveam să devenim, din cauza lor, o țară îngenunchiată?
Mă uit siderat la Tv și îl văd pe Ludovic Orban, fumând ca un birjar la terasa cu mici. Prin fereastra deschisă îmi intră versurile lui Mihai Bogdan: ”… mă scutur de soare/ și de singurătate și de frig/ în cerul în care nici toamna/nici lumina/ nu mai înseamnă nimic/”
Monciu-Sudinski reușește să fie actual și după trecerea deceniilor. Sunt destule motive care contribuie la mitizarea continuă a autorului. Imposibilitatea de a ști cu certitudine ce s-a întâmplat cu acesta ar fi, în afară de opera lui, definitoriu.
Exilul în Suedia, părăsirea soției și a celor cinci copii, zvonul cu privire la sinuciderea acestuia și  cel care spunea că  acesta cutreiera țara sub numele de „Alexandru robul lui Dumnezeu”. Ceea ce e sigur, rămâne faptul că  nu s-a mai auzit nimic despre el. Cele trei volume ale sale: Rebarbor (1971), Caractere (1973) și Biografii comune (1974) se găsesc, și azi, foarte rar pe piața anticariatelor. Dar ceeace îl face pe acest scriitor să fie actual sunt personajele lui, aflate, ca și românii de azi, parcă într-o perpetuă căutare a controlului ”de sus”, ori într-o acceptare tristă a lipsei acestuia.
Merită redate și parafrazate, cel puțin, câteva pasaje dintr-un excelent studiu publicat în ”Observatorul Cultural”, care, citit atent, nu face altceva, decât să justifice asemănările flagrante între personajele acestuia și un număr imens al trăitorilor de azi, din România. Căci, și atunci, și acum, ”filosofia generală” e la fel de clară, în esența ei. „Ce folos să mă bateți, am spus. Sunteți prea bun, asta-i. Cum să faci mata din neoameni, oameni?  Noi… dom` pedagog… ce să vă spun? Noi nu vrem să fim oameni…”  Filozofia generală este: „Fii dăștept și fă pe prostu`.” 
Inventată de comuniști sub forma democrației socialiste, corectitudinea politică funcționeaza aici pe post de alibi propagandistic al eșecului și incompetenței personale, așa cum se întâmplă și azi.
Strungarul Mitache Dumitru citește ”Winnetou” și ”Cenușă și orhidee la München” (arieratul umplându-și timpul liber cu literatură de consum!); în schimb, are probleme cu literatura mainstream, pe care, cel putin in cazul lui Arghezi, nu o prea intelege:
„Mai ales o poezie, ceva cu o albină… A trebuit sa mi-o povestească cineva de vreo doua-trei ori ca sa o ințeleg“ Tov. Jitniceru (maistru de profesie și delator prin vocație) le citește superiorilor referatele în care iși toarnă colegii și are ”cultura culbutorului”, a carui existență îi este revelată „reporterului“ în forma marilor întrebări existențale (gen „Ce este viața?“ sau „Cine suntem noi?“) mutate la scara industriala: „Ce este culbutorul?“.
Răspunsul vine prompt, cacofonic si entuziast: „Culbutorul, această construcție mecanică care seamănă cu un inel uriaș, este, dacă e s-o spunem drept, una din marile invenții ale istoriei!“ Maistrul Popa Victor nu citește (probabil, din motive combinate de oligofrenie și analfabetism), dar are o părere gata formată despre literatură și scriitori; întrebat de „reporter“ despre „pagubele“ pe care le-ar produce un scriitor atunci cind „face greșeli“, individul răspunde cu dezinvoltura filozofului (proletar, om nou,) și siguranța unei vaste experiențe sociologice: „Nu strică, nu folosește“.
Ca o copie fidelă a zilelor de azi, și presa pare să fie desprinsă din imaginea personajelor de ieri: ”Hei gândește reporterul, ah ce înregistrare am să fac,  beția muncii pe viu entuziasm stindard și oamenii aceștia ah veseli ți minunați.“ spune jurnalistul lui Sudinski… Citită ca o profesiune de credință, aceasta frază absurdă, fără punctuație, anunță exact inversul realității pe care ar presupune-o un reportaj: la Monciu-Sudinski, beția muncii „pe viu“ e înlocuită de beția la locul de muncă, iar oamenii „veseli și minunați“ abia asteaptă să se recreeze acasă, la bloc sau în concediu sindical la Sovata.
Azi, mitul concediului a schimbat doar locul. Sovata a devenit Bora-Bora, St Barts, sau Riviera franceză, unde noii îmbogățiți unde beau bere, râgâie, mănâncă mici aduși de acasă și joacă table. Iar beția muncii de pe marile șantiere de altădată ale patriei, își găsește, acum, locul în admirația ”omului nou – jurnalist”,  față de procurori. ”Eu votez DNA!” – se numește o carte scrisă de către un ”colectiv” de ziariști, chiar acum câțiva ani…
Ironia, ticăloșia, tristețea și falsul entuziasm își dau mâna și legitimează o lectură care, astazi pare perfect adecvată lumii lui Monciu-Sudinski: cea a paradigmei amorale, în care se zbate România..
Nici în zilele noastre, oamenii din cartea lui Monciu nu se plictisesc, fiindcă sunt prezenți, cu toții, pe rețelele de socializare.
Acceptul mut al unei societăți, să fie ”conduse” amoral de niște intelectuali îngenunchiați în fața unui președinte scelerat, cu un caracter mizerabil, fost turnător al Securității, care a călcat pe cadavre, inventator al celui mai odios sistem prin care s-a încercat și a reușit transformarea României într-o republică a procurorilor și vânătoarea de oameni, scoaterea în stradă a mii de ”tefeliști” manipulați de aceștia, a adus societatea la a fi de acord  să accepte asta cu patos în ”elită” niște ”caractere” asemănătoare celor descrise de Monciu Sudinski.
Dacă în timpul lui Ceaușescu aceștia răzbăteau  mai rar în sferele puterii, astăzi sunt chiar oamenii importanți, de sorginte securistă, ai partidelor. Desigur, cei mai mulți sunt strânși în partidul creeat anume din astfel de vlăstare marxiste, cu părinți  și extracție din filierele securității lui Ceaușescu. După un plan inteligent camuflat s-a ajuns azi, ca ”puii” generalilor securității lui Ceaușescu să  ajungă să conducă România și să dea lecții românilor. Pentru că ei, Securitatea, sunt cei care au câștigat în dec 1989. Același ”om nou”, adaptat zilelor noastre…
Germania are, la punctul unu al Constituției, un paragraf prin care se interzice încălcarea demnității umane. Cred că dacă tot se va schimba Constituția României, să introducem și noi un paragraf dedicat demnității umane, și imediat un altul, prin care să se interzică pe veci sintagma de ”om/politician de tip nou”.
Cum se leagă, oare, gândurile?
Poate că n-ar mai trebui să mă întreb, și să le iau așa cum vin, din adâncurile misterioase ale memoriei. Sigur, vin cu un scop, chiar dacă nu știu să-l descifrez…
” Mă ghemiuesc în lumina domoală/ a soarelui de toamnă – și îmi ascund/ cu același tremur prelung și blând/ nu știu nici eu anume ce./
Ciudat: mă tot gândesc, dar nu-mi amintesc autorul.