Planurile mele de a ajunge pe coasta nordică a Columbiei plutind pe Rio Magdalena s-au dus pe apa sâmbetei. Mompox, următoarea destinaţie, e sub ape. Doar o mică porţiune a râului e navigabilă pentru moment, şi nu cea care îmi foloseşte. Las apele să-şi facă voia, şi plec direct la Santa Marta, pe singura şosea rămasă funcţională din cele două care leagă San Gil de oraşul unde Simon Bolivar a găsit ieşirea implacabilă din labirintul unui vis mare cât America de Sud.
La hostelul unde stau are loc câte un jaf la patru zile. Proprietarii sunt o familie tânără. Alejandra plânge de fiecare dată: “ce-o să ne facem!" şi după zece minute zâmbeşte iar. "Mereu se întâmplă aşa în sezonul de sărbători. E un fel de turism al hoţilor. O să ne descurcăm noi cumva". Columbia e mult prea mare şi luxuriantă ca să poţi crede că o înţelegi într-o lună de zile. Liniştitul Santander, cu fermierii lui mustăcioşi care se opresc seara la o cafea şi un joc de carambol ţintit pe sub borul larg al pălăriei, cu femeile cochete cu pielea sidefie şi mers semeţ, cu fiestele populare în care se transformă orice eveniment organizat de Primărie, fie că e vorba de o campanie anti-SIDA sau un concurs de muzică, e la o lume distanţă de coasta nordică, sau de misterioasa junglă amazonică din sud. La Caraibe răsare o altă Columbie, Columbia neagră, unde sângele latin pulsează în ritmul visceral, cutremurător, al tobelor africane. La un sfert de oră de Santa Marta, de la şoseaua de coastă care şerpuieşte pe conturul albastru al micilor golfuri cobor în Taganga, sat de pescari care şi-a găsit vocaţia turistică oferind unele din cele mai ieftine cursuri de scuba diving din America de Sud. La o aruncătură de băţ, sau o barcă de închiriat distanţă, e Parcul Naţional Tayrona. Dealurile încinse de soarele ecuatorial spre care urcă străduţele de pământ galben ale Tagangăi, în partea opusă mării, sunt faldurile verzi ale veşnic înzăpezitelor creste Sierra Nevada, un altul din multele parcuri naţionale ale Columbiei. Crăciun în vântul Caraibelor
Miroase a Crăciun în curtea señorei Rochy, care mi-a închiriat un pat într-un dormitor cu verandă de unde văd marea. De fapt, miroase a briză sărată, a umezeală verde coborâtă dinspre dealuri, a peşte şi a palo santo aprins.
Pe mica faleză a satului a apărut un chitarist din plastic şi carton, cu sombrero şi înfăţişare vagă de Moş Crăciun. Arbuştii ecuatoriali s-au trezit cu crengile împodobite de globuri strălucitoare.
Luminiţe colorate mimează ritmic valurile sonore de spumă salină, valurile de vallenato, champeta, salsa sau reaggae care palpită de sub acoperişurile din frunză de palmier sau dintre zidurile verzi, galbene, albastre, albe, roşii. Zilele curg toride sub soarele umed, nopţile erup în averse amuţite în contemplarea propriilor forţe diluviene.
Într-o dimineaţă se porneşte un vânt cald, răvăşitor. “În sfârşit!", exclamă señora Rochy. "Ăsta e Decembrie la Caraibe! Vezi asta?", îmi spune arătând spre ditamai halba de un litru plină cu mojito din care tocmai ne cinsteam amândouă. “Briza de decembrie o răstoarnă uite-aşa!", şi pocneşte sonor din palme. Tobele africane ale Columbiei
La terasa de alături, lângă apele golfului în care înoată peşti multicolori, începe o aniversare. O orchestră bazată exclusiv pe percuţie şi voce dă drumul unei petreceri care ţine până târziu în noapte. Tobele reverberează visceral, în rădăcinile fiinţei. Femei corpolente, trecute de 50 de ani, se transformă în dans, în expresie modulatorie şi nemijlocită a vieţii. Bărbaţii îmbrăcaţi în alb îşi aruncă pălăriile spre acoperisul vegetal. O ploaie de confetti dublează ploaia de afară.
Atâta viaţă curge năvalnic în juru-mi, încât, fără să îmi dau seama, ajung acolo de unde a pornit totul. Înot, un timp indefinit, în calmul aparent al golfului, sub pulberea fină de abur ce se ridică în curcubeie nocturne născute din povestea de dragoste a apei dulci cu apa sărată. CITIŢI ŞI: O călătorie spre centrul Americii (2) Prima parte a "jurnalului de călătorie" al Lianei Oprea